Return to ro

Mănăstirea Cozia

 

Intrarea în mănăstirea Cozia
 
 
click pe imagine pentru prezentare

Intrarea în mănăstirea Cozia

 

Prezentăm mănăstirea Cozia și cu ajutorul articolului (din ,,Urme și poteci) inserat mai jos, pentru că e unic, dar și plin de talent, pe internet și împreună cu imaginile fotoreporterului de la școala online (prof. Corina Simeanu) poate forma o imagine clară și plină de înțelesuri corecte despre ce reprezintă și cum este Sfânta Mănăstire Cozia.

Oricum acolo, doar oamenii și florile (îndeosebi trandafirii) sunt noi și trecători. Totul e încărcat de istorie și veșnicie alături de eternul și legendarul trecător, Oltul. Se pare că sunt și locuri unde timpul se poate opri, doar acolo, unde numai artiștii ce i-au creat decorul au dorit și au știut să-l oprească.

 

din ,,Urme și poteci” de N. D. Carpen

 

,,Dacă natura, în fantastica frământare a erelor geologice, plămădi cândva acele monumente montane pe care le întâlnim sus pe Cozia și pe ceilalți munți, cu fermecătoarele lor peisaje, coborând la poala muntelui, lângă apa Oltului, gândul ne poartă spre alte epoci istorice, când omul s-a apropiat de râu, i-a urmărit lupta și zbuciumul, asemănându-se cu ale lui. De aici doinele și legendele, acele povești pe jumătate fantastice prin frumusețea lor stranie și care au, de cele mai multe ori, la origine, fapte de viață, de istorie autentică, convertite în povești și împodobite de fantezia fecundă a poporului.

Când toamna aruncă peste vârfuri primele brume și încep să ardă în mari vâlvătăi pădurile, sufletul omenesc este zguduit din temelii. Sunt frumuseți care sugerează finalul și predispun la nostalgie. Poezia firii te învăluie atunci ca o undă nevăzută. E timpul doinelor…

Dacă o dragoste năprasnică și neîngăduită mistuie inima, omul locurilor acestea cântă:

,,Hai, mândră, să trecem Oltul,

Să schimbăm vorba și portul,

Că ne-ma dovedit cu totul…”

Vestitul haiduc Iancu Jianu, oltean de prin partea locului, surprins de poteră și somat să se predea, se îndrepta tot spre Olt:

,,Pinteni calului că-i da,

Și gonea, mări, gonea

Pân-la Olt că-mi ajungea,

Dincolo de Slatina…”

Coborând dinspre culmile umbroase ale muntelui, ori pătrunzând pe alte căi de acces spre defileul Oltului, ne vom opri mai întâi lângă cel mai de seamă monument istoric din aceste locuri: mănăstirea Cozia.

Cel dintâi gest pe care îl face vizitatorul pășind în străvechea mănăstire este acela de a se descoperi. Nu pentru că la doi pași de poartă se află o biserică, ci pentru că știe că lângă pragul bătrânei așezări, în pronaos, o piatră simplă de mormânt ascunde sub ea pe voievodul înțelept și viteaz care-l înfruntă pe Baiazid și-l înfrânse:

,,Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul,

De-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul

Mi-e prieten numai mie!…”

Lângă mormântul voievodului se află o altă piatră, mai tristă parcă și mai modestă, pe care stă scris: ,,Aici odihnește călugărița Teofana, mama răposatului Mihai Voievod”. Cât de tristă este însă povestea ființei care, îmbrăcată în rasă neagră și simplă de călugăriță, părăsi curtea domnească și veghe de aici, cu inima strânsă, la drumul viteazului său fiu. Prin intuiția ei de mamă care dărui țării brațul cel mai viteaz, avu sentimentul că prea marele lui curaj și neîntrecuta sa vitejie și iubire de țară nu pot trece fără o măsură egală de durere. Aici, lângă strana singuratică de pe malul Oltului, inima ei de mamă primește toate știrile victorioase de pe câmpul de bătaie și apoi, cu tragică resemnare, vestea morții.

Nu i se ascunse maicii Teofana nici veste – cutremurătoare – că fiul său e îngropat în două locuri: capul, adus de vitejii și credincioșii craioveni – frații Buzești – la mănăstirea Dealului, iar trupul – acolo în Ardeal, la Câmpia Turzii.

,,Aci – spune ea în testamentul dictat – mă ajunse și vestea de săvârșirea drag-fiului meu Mihai Voievod”… ,,Fui de plângere și de suspine ziua și noaptea”… Și mai departe: ,,Am petrecut cu mult foc de moarte fiul meu!…”

Se stinge la puțin timp aci, în 1606, însă în urma soției voievodului, Doamna Stanca, moartă de ciumă în 1603, la numai câteva luni după eliberare și înapoierea în țară (Se știe că familia voievodului a fost ținută mult timp ostatică de către Basta).

Istoria mănăstirii Cozia este o pagină revelatorie de marea istorie a țării. În ea se încrucișează drumuri și destine. O seamă de date și nume, întâmplări și fapte sunt legate de numele ei. În acest sens pot fi stabilite trei perioade mai importante din existența ei, și anume: perioada de făurire – sfârșitul sec. XIV, epocă de mare înflorire – se. XV-XVI, până la începutul sec. XVII, și epoca fanariotă, când începe decăderea.

În epoca sa de înflorire are marele titlu de onoare, ,,Lavra Cozia”, ceea ce însemnă că avea sub diriguirea sa multe mănăstiri și schituri, precum și foarte multe moșii și sate (peste 80 de sate).

Prin anul 1599, Cozia era atât de bogată, încât chiar domnitorul Mihai Viteazul se împrumută de la ea cu bani și cu plumb, pentru susținerea războaielor sale.

În 1639, numărându-se printre cele mai de seamă mănăstiri din țară, Cozia a fost inclusă, prin hrisovul dat de Matei Basarab, în rândul lăcașurilor care nu puteau fi închinate altor mănăstiri de peste hotare. În 1821 a jucat un rol de seamă în mișcarea lui Tudor Vladimirescu.

În epoca fanariotă începe decadența. Fanarioții introduc aici călugări greci. Bunurile și valorile încep să fie trecute peste graniță, iar călugării români sunt nevoiți să părăsească mănăstirea, formând diferite schituri mici prin împrejurimi. De aici și existența numărului mare de schituri din această regiune. Decăderea mănăstirii merge până acolo, încât, pe la 1880, Cozia devine închisoare. Timp de aproape treizeci de ani vechea ctitorie domnească ajunsese, sum se plâng istoricii, ,,peșteră de tâlhari”.

În timpul războiului din 1916 i se fură odoarele și cărțile, profanându-se până și mormântul lui Mircea, pentru jaf.

Dar indignarea oamenilor va crește și mai mult aflând că osemintele lui sfinte au fost lăsate sub nepăsare mai mult de două decenii. Abia în 1938 Comisia monumentelor istorice reușește să așeze o nouă placă de mormânt peste gropnița domnitorului, primul dintre voievozii autohtoni care se intitulă ,,Domn al Țării Românești până la marea cea mare”.

Ctitorie a lui Mircea, biserica din incinta mănăstirii a fost zidită inițial prin anii 1386-1388 și restaurată în două rânduri: sub Mihnea Turcitul o dată și altădată sub Constantin Brăncoveanu – 1706.

Construcția mănăstirii a durat până prin anul 1418 și constituie unul din monumentele istorice cele mai de seamă din România. Așezată de ctitorul ei într-un loc adăpostit, între apele năvalnice ale Oltului și zidul de piatră, spre nord-vest, al muntelui, a putut rezista vitregiilor vremii.

După unele versiuni, numele mănăstirii ar mai avea o proveniență din turcescul ,,Koz”, pe românește ,,nucă”, și coincide în bună măsură cu toponimia locurilor.

În locul unde se află azi Cozia fusese mai înainte un sat ,,Nucet”, venit de la multele nuceturi, ,,satul boiarului meu Nan Udabă”, cum zice voievodul, mănăstirea însăși purtând multă vreme numele de ,,Nucet”.

Picturile din pronaos sunt cele originale. În naos și în altar picturile sunt însă refăcute în două rânduri: sub Neagoe Basarab, la 1507, și a doua oară, sub Constantin Brâncoveanu, la 1707, Biserica actuală este un monument de arhitectură, având caractere sârbești din școala Moraviei. Ea întrunește laolaltă caracteristicile generale ale celor două biserici precedente, însă dezvoltate și perfecționate.

În urma transformărilor făcute sub Constantin Brâncoveanu, urmele acestor dispoziții speciale din arhitectura sârbească au dispărut.

Cu ocazia restaurării, la Cozia s-a scos la iveală toată arhitectura veche, ascunsă sub tencuială – probabil sub Constantin Brâncoveanu – și astfel ne găsim în fața unui monument de artă minunat lucrat, cu o decorație de piatră și o sculptură foarte bogată și variată.

Împrejurul arcadelor de piatră se mai văd și azi, linii decorate compuse din teracotă, în forma unei flori cu patru petale și care e, de fapt, ,,Floarea de Acant”, specifică ornamentației brâncovenești.

Plastica aceasta monumentală rezultată din dispoziția planului în treflă, cu o singură navă, lungită spre apus prin adausul pronaosului, dă acestor biserici o înfățișare elegantă, care le îndepărtează mult de planul central al bisericii de origine pur bizantină și le apropie de acela al bisericilor din Moldova.

Sculptura în piatră de la Cozia, profilurile și motivele care decorează arcadele și timpanele, chenarele ferestrelor, brâurile, măiestrit compuse și foarte variate sunt virtuos executate. Rozete mari de piatră decorează arcadele de sus, care servesc în același timp pentru luminare și ventilarea interiorului.

O curiozitate a planului o mai constituie și cele două nișe din tindă – în stânga și în dreapta intrării spre navă. Asemenea nișe – constată specialiștii – lipsesc în Serbia și chiar la Athos, dar sunt găsite mult mai târziu la o serie de biserici din Bulgaria.

Tinda a servit efectiv ca necropolă și aici în fața nișei din dreapta, a fost descoperit mormântul lui Mircea cel Bătrân.

Cu ocazia cercetărilor, la o adâncime de 0,30 m sub pardoseală, s-a dat de vechiul paviment făcut din cărămizi, care se presupune a fi de la străvechea mănăstire a Nucetului, anterioară ctitoriei lui Mircea.

Spre deosebire de ferestrele absidelor, cele de la navă mai au în plus un refalit cu o a doua arhivoltă, decorată la rându-i cu vrejuri sau împletituri, încadrate în ton răsucit. O gradare mai vioaie și mia fină este în zona superioară. O inscripție care se mai poate descifra arată anul 6897 (1386), care este, probabil, data când s-a făcut pictura, fapt care face să se creadă că ctitoria este începută în vremea predecesorului lui Mircea, adică a lui Dan I sau chiar a lui Radu I.

Icoana împărătească datează din 1794, iar policandrele din alamă sunt dăruite de Constantin Brâncoveanu și au fost lucrate la Nurenberg. Icoanele arhierești sunt sculptate în lemn și executate de călugări cozieni – superbe opere de artă, cu motive luate din rozetele originale ale bisericii.

Pe dreapta vin apoi portretele ctitorilor: Mircea cel Bătrân și fiul său Mihai Voievod cu inscripția slavonă și românească: ,,Io Mircea Voievod, ctitor”…

 

 

Pridvorul

 
 
click pe imagine pentru prezentare

Pridvorul mănăstirii Cozia

 

În pictura pridvorului – operă a zugravilor Constantin, Andrei și Gheorghe, din timpul lui Brâncoveanu – sunt scene de dansuri populare, în costumație laică. De o mare valoare artistică sunt rozetele de aerisire, sculpturi în piatră – ingenioasă împletire – niciuna la fel, iar crucea de pe turla cea mare a bisericii, cea originală, de la Mircea, e aurită.

Un amănunt care reține atenția este, de asemenea, acela că ferestrele originale, mici, au fost mărite sub Constantin Brâncoveanu dar încercarea de a completa sculptura nu egalează în artă pe cea originală.

 
 
În curtea mănăstirii
 
 
click pe imagine pentru prezentare

 

Chiliile, aceleași de pe timpul lui Mircea Basarab, înconjură biserica, ca o cetate, iar deasupra apelor Oltului, același este și ceardacul voievodului, de unde se desfășoară o largă perspectivă asupra văii. De aci se inspiră Grigore Alexandrescu când scrise mișcătoarea sa odă domnitorului și tot aci, într-o vitrină, e păstrat antereul din mătasă albastră al revoluționarului Popa Șapcă de la Izlaz, trimis de guvern la mănăstire, unde a stat ca stareț de la 8 ianuarie 1864 până la 18 ianuarie 1867, singurul caz în istoria Coziei, când un preot de mir e stareț fără a fi călugăr. Alături, un proiect de stemă neoficial al unirii principatelor și un doxator (carte de cântări), alcătuit de Anton Pann, istețul fiu al Pepelei, care, precum s-a mai spus, fu cântăreț la mănăstirea Govora, la ,,Dintr-un lemn” și mai apoi la Episcopia Râmnicului.

Din același cerdac istoric de unde marele voievod va fi ascultat adesea murmurul furios al Oltului care se frământa jos, lovind în piciorul de stâncă pe care s-a plăsmuit cetatea, am ascultat înfiorați, într-un amurg de vară, chemarea melodică a clopotului mare. Bătaia rară a acestuia avea o tonalitate aproape umană și ghidul mănăstirii, un monah, ne-a deslușit cum limba aceea metalică striga, peste zări, numele lui Mircea.

 
 

Oltul la Cozia

 

 
click pe imagine pentru prezentare

Oltul la Cozia

 

În amurgul acela de vară, chemarea durată în metal se răspândea în ecouri rare, peste tulburătoarea maiestate a Văii Oltului.

Peste drum de poarta mănăstirii Cozia, înainte de a porni mai departe, pe Olt în sus, drumețul va vizita un alt monument, Bolnița mănăstirii, ctitorie a lui Radu Paisie, numele pe care-l luă, călugărindu-se, fostul voievod Radu Vodă de la Argeș. E un monument de artă miniatural, de o rară frumusețe, renumit mai ale prin stilul său arhitectonic și pictural, originar din sec. XVI.

Cândva, această perlă a arhitecturii românești medievale făcea parte din complexul arhitectonic al mănăstirii. Asta până la distrugerea vechilor ziduri împrejmuitoare din cauza șoselei spre Sibiu, când a fost despărțită.

Zidită în 1542 după planurile ieromonahului Maxim (după inscripția din pridvor Bolnița a fost pictată de zugravii David și Raduslav) din punct de vedere arhitectural, ctitoria voievodului Radu Paisie nu-și găsește analogie în Țara Românească.”

 
 

Muzeul de la mănăstirea Cozia

 
 
click pe imagine pentru prezentare

Muzeul de la mănăstirea Cozia

 
 

Bucătăria medievală

 
 
click pe imagine pentru prezentare

Cuhnia de la mănăstirea Cozia

 
 

Mențiuni contemporane în alte arte.


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien