Return to ro

Excursie pe Vânturarița

Despre autorul articolului

Sursa imaginii: http://drumliber.ro/4-locatii-turistice-geniale-pentru-un-weekend-de-vara/
Parcul_Vanturarita

A durat doar o zi şi jumătate şi îmi pare chiar mie de necrezut nonşalanţa cu care   ne-am aruncat în această aventură, aşa că mă grăbesc să notez aici câte ceva, spre atestare, dând şi unele amănunte spre a mă convinge că nu sunt victima unei năzăreli. Ne-am hotărât pe neaşteptate, eu şi colegul Năică, abia în seara precedentă — aşa cum se iau marile hotărâri, în stilul: acum sau niciodată! Deci pregătirile au fost foarte sumare: hărţile din zonă, fâşurile, pulovere, maieuri de schimb şi sacii de dormit; în rest, pâine, costiţă şi caşcaval am cumpărat în drum spre autogară, de la băcănie. La 7:00 eram în autobuzul de Horezu, iar la 8:00 îl rugăm pe şofer să ne lase la răscrucea spre Costeşti. Am îmbucat ceva chiar acolo, pe o bancă de la capătul podului, ascultând clipocitul pârâului şi trăgând cu ochiul ba spre cariera Costeşti, unde ştiu că-şi dorm somnul geologic trovanţii, obiect al interesului meu de fotograf în ultimii ani, ba spre masivul Buila, care de două luni de zile ne dă frisoane, ori dincotro l-am privi: alb, enigmatic, apărându-ne în cele mai neaşteptate poziţii, amestecat printre nori, confundându-se cu ei… O provocare pentru nişte oameni ai muntelui, cum suntem. Până sus, la cariera Arnota ne duce o basculantă, dintre cele care transportă calcar. Profit de ocazie şi îl duc pe Năică să vadă Mănăstirea Arnota, unde eu am mai ajuns de câteva ori. Aici se află mormântul lui Matei Basarab; din păcate nu putem vedea mare lucru şi nici să ne bucurăm de tihna unei astfel de aşezări, deoarece peste tot sunt schele şi se fac la nesfârşit lucrări de reparare şi consolidare, inclusiv o subzidire de-a curmezişul edificiului, pe sub fundaţii; e vorba, printre vicisitudini, de efectele nefaste ale exploziilor din carieră, aflată nu la mare distanţă şi care se transmit aici din ce în ce mai tare, pe măsură ce frontul exploatării înaintează în masivul calcaros. Pereţii înşişi sunt un păienjeniş de crăpături, de ţi-e mai mare jalea să-i priveşti. Printre schelării, apucăm să vedem tabloul votiv, apoi mormântul vrednicului voievod şi, desigur, citim traducerea inscripţiei de pe piatra funerară, un text absolut remarcabil – pe care regret acum că nu mi l-am copiat!

Coborâm în pârâul Costeşti, pe drumeagurile din carieră şi pe marele grohotiş care a adus în apă blocuri imense; ne abatem pe la schitul 44 de Izvoare, după vechiul meu obicei, poate bun, poate rău, de a arăta şi altora locurile care mi-au plăcut mie, cândva. Năică îmi face o poză în dreptul unei sălcii scorburoase, foarte expresivă, eu însumi fotografiez o casă vâlceană de munte, cu linii pure şi cu motivul solar pe fronton.

Urcăm printr-o livadă cunoscută mie, ca să nu mai ocolim, ne dirijăm pe-o ulicioară, îi arăt amicului fânarul în care am dormit acum vreo 5 ani, când studiam cu trasori carstul din zonă, ajungem la Schitul din poiană cea verde, după ce am sărit la rând peste numeroase izvoare carstice, fie că sunt într-adevăr 44 sau mai puţin de-atâtea. Ne învârtim prin preajmă, pozăm spre Arnota-Bistriţa, mai apucăm vreo zarzără galbenă sau vişinie, foarte bune la gust — ar fi de stat, de adăstat, de contemplat, dar nu reuşim decât să dăm fuga până la marginea poienii, spre cornişă, de unde se văd ca-n palmă cheile Costeştilor, cu cascade şi cataracte – o altă lume, un alt obiectiv care ar putea constitui un obiectiv turistic – ci noi umflăm în pripă rucsacii şi o luăm pe-o cărare ocolitoare, pe deasupra caselor din cătunul Pietreni, cunoscut mie (aici este capătul unui traseu de autobuz — dar unde e autobuzul care să ne fi adus până aici?!), dăm în drumul forestier – e deja ora 11:00. În nici o oră urcasem pinii până la obârşia pârâului Morii. Ne aşezăm pe un dâmb la soare, încropit şi mâncăm temeinic, să fim în formă pentru ceea ce ştim că urmează: urcuşul propriu-zis spre Vânturariţa! La 200 m mai sus bem apă din Izvorul Bărbăteştilor, cum şi scrie pe cimentul ziditurii.

La deal, pe faimosul „drum al brânzei”, denumire care nu mai are nevoie de nicio explicaţie. Prin pădurea cea mare, cu câteva poieni lungi, cu doline care ne atenţionează că am pătruns în domeniul calcarelor. Curând, prin obârşii lungi şi  strâmte răzbim la golul alpin, deja e bine, iar în stânga ne apare stâna Cacova, cu mulţi câini. O luăm pe Cornet în sus pozând turma de oi venind repede-repede la vale, spre izvoarele de deasupra stânei, strategic plasată taman aici, pe cărărui concentrice, astfel încât oiţele par înşirate pe firele unei salbe multiple. Ora adăpatului. Le-a luat-o înainte un câine zdravăn; din cealaltă parte coboară vreo şase cai tăind pieziş abruptul filigranat de nenumărate cărărui. Noi în schimb tocmai acum ne angajăm într-un urcuş aspru, spre vârful Cacova, căutând pe cât posibil să evităm marile grohotişuri de calcar. Spre dreapta se văd mai multe alte turme şi un mic lac de retenţie, într-un crov, plasat deci foarte sus, între culmi. Aci o altă stână, mai micuţă. Ne abatem uşor spre vârful Piatra, pe o variantă ce ar părea mai lesnicioasă, însă în asemenea context uşurinţa urcuşului e înşelătoare, se arată mereu alte spinări pe care trebuie să le escaladăm, până ce ajungem chiar în vârful Piatra, ca să-l batem cu talpa. Poze spre Claia Mare, grozav de potrivită cu numele ce-l poartă. Poze spre depresiunea Cheia, dar şi spre nord, către Ştevioara, către Cheile Costeşti. Pentru că suntem într-un loc privilegiat, ca dintr-un foişor distingem spre vest toate vârfurile montane din Masivul Căpăţânei, ştiute de mine pe de rost din vara când am lucrat la Horezu: Mândra, Nedeiu, Balota, Ursu… Din Piatra o luăm oblic spre dreapta, admirând florile specifice golului alpin şi stâncăriile calcaroase, facem poze meşteşugite, în vederea unei viitoare proiecţii de diapozitive. Ne căţărăm pe ţancuri şi fac nişte prim-planuri cu garofiţa de munte şi cu nişte flori galbene, iar în ultimul plan cele două stâne de la curmătura nordică a Pietrei. Pe scocul cărării ajungem sub stâne, le ocolim la o distanţă respectabilă, să nu stârnim câinii, bem apă din găleata unei femei despre care aflu că e din Bărbăteşti. Altă rezonanţă are în conştiinţă numele unei localităţi prin care ai trecut; în cazu acesta fiind vorba de mai mult, căci am bătut zona, am intrat în casele unor oameni – în primul rând la artista populară Gheorghiţa Măleanu, ale cărei cusături m-au încântat, dar şi la meşterul cojocar Banacu, şi la alţii… care continuă să existe în mine şi să răzbată cumva în felul meu de a mă purta. Apoi la deal, spre Ştevioara, mereu puţin spre dreapta. Ştevioara fiind principala atracţie a excursiei, cota maximă pe traseul ales.

Dar nu e Ştevioara culmea spre care ne îndreptăm, ne lămureşte un june-cioban, un ins care fluieră tot timpul, probabil în mod reflex, întrerupându-se din melopee doar cât să ne răspundă la întrebări. E Susuleanu. Personificarea unuia de sus, cum ar veni… Îl suim pas cu pas, păşind pe mari smocuri de iarbă aspră; sus, în vârful… Susulean, ne desfătăm privind împrejurimile şi cu osebire acei colţi înşiraţi care fac zona centrală a masivului muntos Vânturariţa, cum stă scris pe hartă. Lumea din vale îi zice Buila. Colţii respectivi se situează cam la aceeaşi înălţime. De data asta ne îndreptăm către adevărata Ştevioara, care de aici pare ridicându-se în mari trepte dinspre sud. Într-o zonă adăpostită s-au adunat nişte cai, vreo zece-doisprezece, dintre cei lăsaţi liberi peste vară, în munţi, la păşunat. Au un aer special, nu neapărat de sălbăticie, ci parcă de pe altă lume, una în care nu ştiu decât de ei înşişi şi de păscut. Dinspre valea Costeştilor vine un curent rece de te seacă, prin care anevoie răzbim.

Coborâm lin în şaua dinspre Vânturariţa, iar ce urmează la urcuş e cu totul de altă natură decât ce am avut până aici. Ne pomenim angajaţi pe un traseu neaşteptat de greu, căci mereu ne căţărăm pe brânci într-un cleanţ, iar când ajungem în vârful lui, de unde speram să ne putem orienta, nu e de găsit niciun drum, niciun indicator turistic şi trebuie să coborâm în alt horn şi să ne căţărăm milimetric în următorul cleanţ, mereu mai departe, pe nişte părelnice urme ce par să se piardă în gol. Când urcam unul dintre aceste ţancuri crunte, mă lovesc rău de tot la cap de o stâncă în surplombă. Intră un pic de frică în mine şi în clipa următoare încerc să-l temperez pe Năică să se mişte cu mare grijă, fără grabă. Înţelege că sunt îngrijorat din cauza problemelor lui cu vederea, dar fiind între prieteni, îl aud că la rându-i îmi repetă aceleaşi îndemnuri, ceea ce înseamnă că amândoi am realizat cât de dificil e traseul pe care ne-am angajat.

Sursa imaginii: http://aradeanca.com/buila-vanturarita-noul-mecca-old-budies/
Varful_Vanturarita

Şi iar coborâm pe sub un perete abrupt, pe un fel de brână, din smoc în smoc de iarbă, sprijinindu-ne cu omoplaţii de pereţi. Apar şi jepii, ei înşişi lipiţi de stâncărie, n-a fost  pic de cărare nici până acum, cu atât mai puţin printre jepi, aşa că plutim pe ei ca pe nişte arcuri, alteori ne strecurăm târâş pe dedesubt ori ne agăţăm de crengile zgrunţuroase, zgâriindu-ne — fără să fi ajuns la vreun loc deschis, sau să fie vreun semn că vom ajunge acolo sau vreo indicaţie  în ce direcţie să ne continuăm drumul. Se face că trecem razant pe sub Vârful Vânturariţa, abia zărit printre crengile jepilor. Bate un vânt avan, dar nu mai ţinem cont, deja ne grăbim, căci s-a făcut ora şase şi noi suntem angajaţi pe o brână lungă-lungă. Năică aruncă în hău ciomagul cu care se ajutase cât de cât, eu însă nu pot arunca ciocanul, ca să mă mişc mai lesne. Când în sfârşit ajung jos, la loc neted, îi atrag atenţia amicului că de fapt am avansat pe cornişa unei prăpăstii de vreo 60 de metri înălţime. Nu-i de glumă! Coboară şi Năică în şa. Căutăm în dreapta şi-n stânga o posibilă continuare a traseului, dar nu există marcaje. Bâjbâim o vreme, apoi ne decidem să coborâm, peste grohotişul din vestul marelui abrupt, presupunând că ne-am afla undeva deasupra punctului topografic Piscul cu Brazi. Coborâm fără marcaj, pe grohotiş şi apoi prin brădetul de dedesubt, cale de vreun km, până răzbim la cărarea cu punct roşu. Uuf! O apucăm pe cărare la stânga şi tot mergem preţ de vreo 2 km, oarecum pe curba de nivel, până dăm de un izvoraş, bem apă, mai trecem de un pârâiaş şi constatăm că poteca marcată cu roşu tot nu vrea să coboare, ci chiar începe să urce şi urcă abrupt, asta ne dă de gândit că s-ar putea să ne ducă înapoi, la baza grohotişului.  Ne-am rătăcit? Să fi mers în direcţie contrară Cheilor? Ne întoarcem la pârâiaş, apoi la izvor, mai mergem, dar nici direcţia asta nu ne convinge! Abia asta pare să ne ducă nemijlocit spre abruptul de unde tocmai am descins. Aşa că, fiind aproape ora opt seara, o luăm înapoi spre izvor, trecem de el şi de locul până unde ajunsesem, urcăm cu spor şi dăm de o mică poiană cu două căsoaie dărăpănate. Când spun căsoaie, supralicitez enorm, iar când spun dărăpănate mint de-a binelea, fiind în speţă vorba doar de nişte acoperişuri de şindrilă prăbuşite deasupra propriilor temelii. Credem că ne-am putea strecura înăuntru, ca să nu dormim chiar sub cerul gol. Locuri părăsite de când hăul. Brusturi mari. Începem să batem poiana şi împrejurimile, poate totuşi dăm de vreun marcaj. Năică găseşte unul, însă ni se pare că şi ăsta urcă, iar într-altfel nu ştim ce hram poartă, şi ghidul nu suflă un cuvânt despre marcajul cu triunghi roşu… Revenim deci la refugiul dărâmat, în unul dintre ele găsim un fel de prici cu cetină de brad, semn că altcineva înaintea noastră a recurs la ospitalitatea paraginilor, în disperare de cauză. Lăsăm jos rucsacii. Adunăm din preajmă vreascuri şi crengi uscate. Îl las pe amic să aţâţe focul şi să desfacă mâncarea. Iau un sac de plastic şi două pungi şi fac încă o dată drumul până la pârâiaş. Umplu  sacul cu apă, mai golesc din el, cât să dea senzaţia de abundenţă, cât să-l pot duce lesne, beau un gât două, de rezervă, şi revin în fugă pe cărare, speriat niţel de întunericul care s-a lăsat şi de faptul că m-am pomenit, deodată, singur prin hăţişuri, în creierul muntelui.

Năică meştereşte la foc, acesta se aprinde repede şi frumos cu cetină uscată, sar scîntei-artificii, iese fum bun, de brad şi de şiţă, înmiresmat – şiţa am adus-o dinăuntrul celuilalt refugiu dărâmat. Mai aduc lemne de prin preajmă, mai groase, ca să nu ne lipsească, la noapte. Oarecum împăcat cu soluţia la care am recurs şi minunându-mă cum se poate mobiliza omul, la o adică! Dar Năică, pentru că e foarte obosit şi a mai băut şi multă apă rece, deodată se simte rău şi neînstare să înghită măcar un dumicat… Facem patul şi ne băgăm în sacii de dormit; în curînd îl aud pe Năică spunând că deja s-a încălzit, iar eu mă simt încă înfierbântat de la adusul apei. Ne culcăm şi în ce mă priveşte, până pe la miezul nopţii nu adorm; uneori mă ridic şi refac focul, punând şi lemne mai groase, dar şi crengi uscate, ca să dea pălălaie şi să nu se apropie vreo fiară. Ascult cu mare atenţie, în marea linişte a pădurii montane şi nu desluşesc nimic peste presimţirea unei ploicele care stă să înceapă. Pe această sugestie a ploii care o să cadă, mă ia somnul şi dorm în plin până la şase dimineaţa, când, din întunericul casei dărâmate privim cerul vineţiu, schimbându-şi nuanţele de la o clipă la alta, ca sub acţiunea unui revelator foto. Pe fondul rumenit al răsăritului se decupează linia în zigzaguri energice a munţilor. Facem chiar de sub streaşină câteva poze, ca probe la dosarul acestei nopţi insolite.

Cu hărţile întinse pe jos, în faţa noastră – dar sunt hărţi topografice la scara 25000, deci de ansamblu, fără detalii, fără marcaje, bineînţeles! Analizăm posibilitatea revenirii spre casă prin Cheia, ori pe la schiturile Pătrunsa şi Pahomie – acest traseu plin de farmec rămâne pentru la toamnă, când ne vom înarma cu peliculă color — de data asta alegem traseul peste culmea Piscul cu Brazi, pe la vest de masivul Vânturariţa, înapoi spre prislop şi spre cheile Bistriţei. Odată soarta zilei fiind pecetluită, întindem masa, ne ospătăm în lege, ca pentru drum lung, stingem cu mare grijă focul din vatră, turnând asupră-i toată apa din sacul de plastic şi la ora 8:05 suntem în picioare, cu rucsacii în spinare, gata de drum.

Imediat ajungem în culme şi în poiană şi în marcajul de pe „drumul brânzii” – fusesem deci la doar câteva sute de paşi de traseu, numai că se mai întâmplă şi de-astea când mergi la nimereală, ca noi de data asta, atunci iute îţi pierzi încrederea în propriile intuiţii, care îndeobşte nu te înşală. O luăm oarecum la vale. Soare din primele momente ale dimineţii. Vară. Brazi, izvoare la tot pasul, căci ne plasăm la baza versantului calcaros – şi nu degeaba vor fi ales ciobanii din vechime exact acest traseu, ei s-au dirijat pe aliniamentul izvoarelor. Abruptul Vânturariţei se ridică deasupra noastră, inexpugnabil, de aici se disting bine colţii cu care ne-am înfruntat ieri şi pe care acum îi putem privi cu un fel de duioşie postfestum, „adică ce-aţi crezut voi?” E într-asta o nuanţă care se adaugă prospeţimii priveliştilor care se deschid în jurul nostru şi ne încântă. Şi mereu, în colţul ochiului sau la tâmplă, abruptul calcaros desfăşurându-se precum fluturarea albă a unui drapel pe care chiar noi âl ţinem sus, ca să se vadă ce scrie: învingătorii Vânturariţei! Ne apropiem de un mic grup de turişti şi intrăm în vorbă: le spunem succint pe ce traseu am venit şi aflăm că şi ei ar avea intenţia să ia la rând crenelurile Vânturariţei, însă lăsându-şi rucsacii la cantonul Piscul cu Brazi, unde au înnoptat. Le atragem atenţia, ce şi cum. Şi brusc simt un fel de jind, e de fapt un sentiment mai confuz, cunoscut mie şi care mă încolţeşte de câte ori îmi arunc privirea în viaţa altora şi, măcar pentru un moment îmi pare rău că nu fac eu însumi parte din respectivul grup; sau atunci când observ că alţii se îndreaptă spre locuri de unde eu tocmai am plecat. Nu cumva am lăsat acolo, din neatenţie, ceva care se pierde pentru totdeauna?

La vale, fără mare grabă, privind cu luare aminte în jur, fotografiind, ascultându-l pe Năică în timp ce-şi dezvoltă ingenioasele-i proiecte, toate realizabile, de altfel – şi care nu au decât cusurul că, fiind prea multe şi tangente, îşi mănâncă unul altuia din forţa proprie… Ne prinde din urmă un ciobănel din Băbeni, unde şi eu am lucrat mai an. Pentru că omul tace şi tace, mă apuc să-i spun câte ceva despre consătenii lui, poetul Dragoş Vrînceanu. N-a auzit de autorul casei de sub pădure, îl lămuresc că e vorba de un pseudonim, poetul e din neamul Nicula. Tot nu-şi dă seama despre cine ar fi vorba. La saivane ne despărţim, ciobănelul va urca la stâna din Cacova, noi continuăm să coborâm pe plai. Dăm de fragi parfumaţi, apoi de zmeură şi tot coborâm mâncând la zmeură şi iar la zmeură, din tufărişul care se întinde la nesfârşit, pe ambele părţi ale drumeagului, până ce îi declar lui Năică renunţarea de a mai mânca măcar o singură fructă. Pentru prima dată când mă satur efectiv de smeură.

Printr-o largă despădurire ajungem la pârâul Costeşti, e ora 12 şi o luăm spre Prislop. Picături rare de ploaie, care nu ne sperie. Trecem Prislopul, ca să cădem în apa Bistriţei; în acest punct, este rândul meu să-l dau gata pe Năică expunându-i proiectul meu de folosire ingenioasă a diferenţei de nivel, de aproape 100 de metri, dintre valea Costeşti şi valea Bistriţei, la intrarea în chei. Îi precizez că deja am făcut propunerea respectivă şi aştept să văd dacă va fi luată în seamă.

Bem apă la intrarea în chei, apoi facem cheile Bistriţei la pas şi îi vorbesc lui Năică despre peşterile din acest masiv carstic, multe văzute deja de mine, unele revăzute împreună cu Lidia, iar pe câteva chiar i le arăt, situate la diferite nivele, în pereţii înalţi de calcar. Îi arăt şi locul unde râul îşi pierde aproape jumătate din debit, îi vorbesc despre studiul cu trasori pe care l-am efectuat cu 5 ani în urmă, în vederea utilizării acestor debite pentru alimentarea cu apă potabilă a unor mari oraşe, Vâlcea, Slatina. Aduc în discuţie şi spectaculoasa vale a Sohodolului, loc unde ar trebui să ajungem cândva, poate tot în această campanie care pentru noi abia se deschide. Dacă vom reuşi să rupem două zile din program. Înainte de ieşirea din chei îi arăt gura peşterii în care a trăit un schimnic de la mânăstirea Bistriţa, îi vorbesc de galeria pe care a săpat-o ca să aibă acces în peşteră, de comorile ascunse acolo pe vremea pandurilor şi mai ales de chilia şi de picturile nemaipomenite pe care le-am văzut înăuntru, dintre care pe unele am reuşit să le şi fotografiez. În momentul când ridicam privirea spre versantul stâng, ca să-i arăt colegului marea cruce săpată în stâncă, în amintirea a doi tineri care s-au aruncat în hău pentru că părinţii nu i-au lăsat să se căsătorească, pe ecranul cenuşiu al abruptului am zărit haşurile fine, oblice, ale ploiţei care începea. Nimic serios însă, o chestiune de microclimat, aici, la ieşirea din munţi, în depresiunea subcarpatică.

Pe sub scocul aducţiunii de apă, ajungem la poarta mănăstirii şi imediat aflăm că autobuzul de Vâlcea pleacă la ora 13,30, însă nu de aici, ci tocmai de la bufetul din sat, cale de 2 km. Un marş forţat, ajungem la capătul liniei cu doar 5 minute înainte de plecarea autobuzului. Avem noroc de locuri pe scaune şi la drum! Prin comuna în care se pare că a dat de curînd o ploaie zdravănă. Microclimatul, cum ziceam… Iar dincolo de satul Copăcel, combinatul ni se arată pe un fundal răvăşit, de nori vineţi, cu toate fumurile trase în jos. La Vâlcea, în autogară, coborâm anchilozaţi şi cu mare greutate ne repunem în mişcare. Spre casă, peste vechiul pod, pâş-pâş. Bem şi câte o halbă de bere la bodegă şi apoi, tot prin locuri pe unde pare să fi plouat foarte tare, de curând, ajungem la gazdele noastre – şi ce e de mirare, chiar anapoda: avem încă în faţa noastră o întreagă după amiază de sâmbătă şi o duminică pentru refacere. Şi o să ne spălăm şi o să mâncăm ce ne-o fi gătit coana Olga şi o să trecem la odihnă.

Spre seară ies în ogradă. Privirile îmi fug instinctiv spre Buila albind la orizont, hăt departe-departe şi foarte-foarte sus, ca într-o altă lume. Să fi fost noi acolo, cu adevărat?

Şi astfel am făcut Buila-Vânturariţa, „o zi ca leii!”, cum a zis Năică. Pe nepregătite, cum se fac îndeobşte lucrurile importante din viaţă.

 

Sursa: Ion LAZU, “Vreme închisă” (Jurnal 1979 – 1989), Bucureşti, Editura EuroPres Group, (Colecţia Jurnal.Corespondenţă.Memorii), 2013, 432 p.


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien