Return to Personalități…

Martha Bibescu

 
 

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „ANTIM IVIREANUL” VÂLCEA

Biroul „Informare bibliografică şi documentară”

COLECŢIA „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”

MARTHA BIBESCU

Nr. 21 2012

ISSN 2285 – 7664

ISSN-L 2285 – 7664

 Din „Cuvânt înainte” la cartea de memorialistică „Izvor. Ţara sălciilor”

Martha Lahovary, fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei – Emma, născută Mavrocordat, a venit pe lume într-una din acele familii legate prin sânge şi alianţe cu câteva din cele mai vechi familii româneşti şi europene. Bărbaţii din familia Lahovary au deţinut un loc de frunte în viaţa politică a României din jurul lui 1900. În afară de tatăl său, Ion Lahovary, care a fost ministru de externe, preşedinte al Senatului şi ambasador al României în Franţa, încă doi fraţi, Alexandru şi Jacques, au avut funcţii înalte în stat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.

Căsătoria ei la o vârstă fragedă cu George – Valentin Bibescu, nepot direct al domnitorului Gheorghe Bibescu, descendent el însuşi al unei vechi familii europene, stârneşte senzaţie în lumea aristocratică din Franţa şi din România, revenindu-i titlul de principesă, devenind şi proprietara palatului de la Mogoşoaia şi a conacului de la Posada. Tot prin căsătorie, devine vară cu alte două personalităţi feminine româneşti, Ana – Elisabeta Brâncoveanu, contesă de Noailles, şi cu Elena Văcărescu. În 1945 s-a stabilit definitiv în capitala Franţei, stingându-se din viaţă la 28 noiembrie 1973, în plină activitate creatoare. La dorinţa sa, rămăşiţele pământeşti se odihnesc sub o lespede de piatră în cimitirul din Menars, pe valea Loarei, la umbra castelului ce a aparţinut soacrei sale, prinţesa de Caraman – Chimay, cea pe care o supranumise, într-o carte a sa, „o nepoată a lui Napoleon”. Cuvânt înainte: Maria Brăescu.

Traducere şi nota traducătoarei Anca – Maria Christodorescu

VÂLCEA

Există în Franţa un ţinut numit l’Avallonnais, nume încântător, a cărui traducere aproape literară este: Vâlcea, valea dintre văi, ţinutul învălurit.

Până departe, unde cerul se înfrăţeşte cu pământul, vezi înşiruindu-se valuri de pământ care, asemenea celor de apă, sunt albăstrui şi străvezii, păstrând forma şi culoarea valurilor înălţate, doar că au încremenit. Dar va fi de-ajuns să mânăm calul în galop, pentru ca, de îndată, dealurile să alerge, încălecându-se în întâmpinarea noastră, aşa cum ar face şi talazurile mării; iar eu, care ador marea, mă las îmbătată de această nălucire, măgulită şi de faptul că, supuse voinţei mele, valurile acestea se opresc când mă opresc eu, şi aleargă iar când vreau eu.

Aici, văile îşi poartă drumurile ca o cunună, pe frunţile dealurilor; aici, fiecare copac se pune în valoare; aici, crucile mici din lemn, pictate şi însemnate cu pisanii, înfloresc spontan din sânul candid al unei ţări deschise la toţi zeii, răsar pretutindeni din pământ ca ciupercile, în greupuri de câte patru – cinci, ca floricelele fără frunze ale primăverii timpurii, sublimele brânduşe.

Aici, la marginea drumurilor vezi troiţe, un fel de căsuţe ale sfinţirii care adăpostesc ba o cruce, ba o icoană, ba o fântână. Aici, femeile stau în prag şi torc din nişte furci uriaşe; cum în această după-amiză vremea s-a stricat, le văd torcând în dosul unei perdele fine de ploaie.

Când ajung la mănăstirea Horezu, pe cerul limpede şi întristat se aprinde o stea cu licăriri verzui.

MĂNĂSTIREA

Ziduri ca de cetate, văruite, chilii care dau într-un pridvor cu arcade mergând de jur – împrejurul clădirii rectangulare; în mijloc, o biserică împodobită cu picturi, a cărei intrare e străjuită de un copac ce pare ireal, născocit de un decorator ingenios pentru a răspunde unei plăsmuiri de poet: „Un brad visa la un palmier”. Din vârful trunchiului răşinos, ce se înalţă foarte sus, se unduiesc, cu gingăşia unor pene, crengi asemănătoare unor frunze negre de palmier.

Când cobor din trăsură, mă întâmpină o bătrânică cu braţe scurte, tremurând ca o sclavă centenară. Apoi vin cu toatele, cincizeci şi opt câte sunt, în rasele lor negre şi purtând un comănac tras pe frunte, prea mic pentru forma capului şi prins pe sub bărbie cu o basma neagră precum cea a Uţei. Oare pentru ce miresele Dumnezeului cel viu se îmbracă în toate ţările ca nişte văduve? Cum ar putea să piardă un asemenea soţ?

Mi-au făcut un loc în stupul lor. Voi locui într-o chilie anume, care îmi este întotdeauna rezervată în preasfinţitul lor han.

Utrenia, în toiul nopţii. Mai întâi, în aerul rece de la ora unu noaptea răsună toaca de aramă, apoi cea de lemn. Are un ritm de dans frenetic, îndrăcit, făcut anume pentru a pune imediat sufletele în mişcare.

Apare umbra şovăielnică a unei călugăriţe, şoricel scăpat din cursă, care face prudent ocolul bisericii înainte de a intra. Apoi vin şi celelalte, ghemuite unele într-altele şi înfrigurate, ca nişte femei care au fost trezite din somn. Au răspuns cu supunere acestui zgomot pătimaş, care imită bătăile inimii şi le cheamă afară, noapte de noapte.

Biserica e plină de umbre greoaie, pe care de-abia le clatină licărirea câtorva lumânărele. În acest soi de peşteră plină de comori vetuste şi venerate, călugăriţele se furişează sub oblăduirea bătrânei stareţe, maica Epifania. Se aşază în stranele din naos, unde fiecare îşi are alveola ei, precum un sâmbure negru într-un fruct.

Maica Agripina şi maica Matrona mă conduc la locul meu.

Litanii de femei, cântări de laudă şi rugăciuni care alternează; sub o lămpiţă coborâtă pe un scripete deasupra capului, maica Varvara, care urmează să spună rugăciunea, ia o carte, o ţine larg deschisă şi, fără a citi din ea, interpelează cerul. Surprinzătoare volubilitate! Cuvintele tumultuoase îi ies din gură, învălmăşindu-se. Nicicând o fiinţă omenească n-ar putea vorbi atât de repede, menţinând atâta timp un asemenea debit. În discuţii, femeile speră întotdeauna să câştige prin viteză şi să pună o mulţime de cuvinte în locul argumentelor serioase.

Cum îşi mai zoreşte implorările, maica Varvara! Cum se mai grăbeşte! Repede, repede, să-i luăm auzul lui Dumnezeu, par a spune celelalte, care-i răspund cu aceeaşi iuţeală.

Puhoiul de rugăciuni duce cu sine, ca pe nişte flori, ca pe nişte frunze pe care le recunosc din fugă, prenumele ctitorilor bisericii, ale fiilor şi fiicelor acestora. Legământul este încă valabil, făgăduielile sunt încă respectate. De secole întregi, an după an, în toate zilele şi în toate nopţile, maicile se roagă: pentru Constantin Voievod şi Maria Doamna, pentru coconii lor preaiubiţi, ale căror diminutive sunt şi acum înşirate cu glas tare sub aceste bolţi răsunătoare: Constantin şi Ştefănică, Radu şi Matei, Maria şi Ancuţa, Ilinca, Bălaşa; şi Smaranda, domniţă pe care meşterii au zugrăvit-o mereu cu un trandafir în mână pentru că, fiind mezina, ultima născută şi cea mai iubită, au pierdut-o cea dintâi şi s-a stins prima, la vârsta de treisprezece ani.

Mormântul ei se află aici, cum intri în biserică, sub o lespede fără inscripţie, pe care nu se văd decât nişte trandafiri săpaţi în piatră întru pomenire.

Familia aceasta nefericită este înfăţişată aici, pe o frescă din interiorul bisericii, în veşminte de sărbătoare şi cu coroanele pe cap, părinţii ca şi copiii, aşa cum apare şi în alte locuri, pe zidurile celor treizeci şi nouă de biserici pe care le-a ctitorit în ţară, ca să-i fie iertate bogăţiile şi mărirea. Zadarnic însă! Numeroasele lor fapte bune n-au atârnat în balanţă. Cerul a îngăduit ca domnitorul creştin, trădat de rude pizmuitoare, să cadă în mâna turcilor. Sultanul a poruncit ca fiii să fie ucişi sub ochii tatălui lor. Când au fost să moară, copiii descumpăniţi îi puneau întrebări, căci erau tineri şi se îndoiau. Dar el le răspundea cu tărie că trebuiau să aleagă moartea, nu viaţa.

Apoi gloata de păgâni se năpusti asupra trupurilor tatălui şi copiilor; iar câinii din Istambul s-au încăierat pe măruntaiele lor…

La auzul numelui ctitorilor şi ocrotitorilor mănăstirii, călugăriţele s-au închinat cu toatele, apoi au bătut mătănii: mai întâi s-au lăsat în genunchi, apoi au pus palmele jos şi s-au aplecat să sărute pardoseala şi de trei ori au repetat preacucernica gimnastică.

La sfârşitul slujbei, maicile ies din strane, iar eu descopăr în umbra alveolelor o întreagă instalaţie de perniţe care le îngăduie să să se rezeme, să îngenuncheze şi să se aşeze confortabil, ca în puf. Fiecare şi-a făcut cuibul ei şi aproape că mi-e ciudă de viclenia cu care aceste bătrâne creştine din Orient îşi respectă tabieturile!

Ies şi eu, ca să le văd ieşind, umbre rotunde şi negre, umbre deşarte, care se despart ca să se reîntoarcă, singură fiecare, în adăpostul ei, nocturn, în timp ce copacul din poveste rămâne în eternă rugăciune, la intrarea în biserică, în faţa luceafărului de dimineaţă.

Mă întorc în biserica pustie şi îngenunchez să mă rog la mormântul Smarandei, în timp ce o bătrână stinge ultimele lumânări cu un evantai făcut din trestie.

Alexie, omul lui Dumnezeu

Sunt prea răsfăţată aici la mănăstire; mi se fac toate chefurile. Primesc daruri: scoarţe, dulceţuri, tot lucruri catifelate şi delicate ce ies din mâna măicuţelor; toate îmi sunt aduse cu o drăgălăşenie smerită şi cu manifestări de prietenie.

Baba Uţa e şi nu e mulţumită. Ea, care pe toate le ghiceşte, vede bine că nu aici am să mă vindec eu. Azi – dimineaţă, când m-a trezit, mi-a cerut voie să mă descânte cu cenuşă:

– E ziua lui Alexie, zice ea, Omul cu Inimă Caldă, pe care Dumnezeu l-a ales şi l-a încălzit la sânul lui.

Băbuţa mea mă ademeneşte cu o poveste, aşa cum ar ademeni cu vorbe bune un cal care şi-a rupt hamul. Crede că ştie ea cum să mă ia […]

Păduri de fagi, de frasini şi de mesteceni acoperă dealurile înalte din jurul mănăstirii. Mă plimb cât e ziulica de lungă cu o carte din care nu citesc, trăgând cu ochiul la copiii din satele vecine, care vin să caute prin desişuri urme lăsate de Omul cu Inimă Caldă.

În pădure se întinde un covor albastru de flori gingaşe, numite viorele. Ai zice că au fost anume risipite, cenuşă azurie a unui suflet arzător, împrăştiată în singurătate.

Un copil cântă cu voce piţigăiată:

Alexie, Alexie,

Omul lui Dumnezeu,

Uite c-ai ieşit!

Ultimele zile de şedere la mănăstire le-am petrecut prin păduri. Crengile golaşe lasă generos să treacă soarele, care se revarsă, pulbere aurie, cascadă abundentă, dar tăcută. Pământul e acoperit de frunze veştede şi de flori abia răsărite.

Nu întâlnesc căprioare prin pădure, aşa cum i se întâmpla Sfântului Alexie, dar văd trecând numeroase fetiţe, care seamănă cu ele.

Trece şi Zamfira, torcând. La cincisprezece ani, e gata măritată cu fiul primarului din sat. Mi-o spune fără mândrie, deşi pentru ea e ca un fiu de împărat. Acum e la regiment. Îşi dă seama de toată poezia care decurge dintr-o despărţire atât de aproape de nuntă. Ai zice că e în doliu după Alexie. Are pe cap o basma neagră cu multe falduri, legată într-o parte. Poartă o ie din pânză groasă, împodobită numai pe umeri cu trandafiri negri şi fluturi de argint. O fotă de culoare închisă, cu dungi, semănând cu o pânză egipteană, strâns înfăşurată pe şoldurile înguste, precum cele ale unui băiat. Merge torcând dintr-un caier uriaş de lână neagră, iar furca o are prinsă în cingătoare. Cu mâna stângă trage uşurel din lână cu degete care par a mulge, iar cu mâna dreaptă învârteşte repede fusul ce atârnă la capătul unui fir întins de-a lungul braţului subţire. De-abia scoate câte-o vorbă şi nu zâmbeşte niciodată. O întâlnesc în pădure în fiecare dimineaţă. Seamănă cu o tânără parcă, sortită să nu toarcă decât firul zilelor întunecate.

Am văzut o fetiţă care vine în fiecare dimineaţă cu vacile la marginea pădurii. Face toată ziua buchete de flori. Soseşte, cu ia neobişnuit de umflată în dreptul pieptului, cu o cocoaşă în faţă, de parcă ar fi un clovn, apoi se aşază pe pământ, îşi întinde picioarele goale şi scoate din sân o basma mare, plină de flori. Iată de unde-ţi venea guşa aceea caraghioasă, micuţule pelican!

Are gesturi măsurate şi repezi, face buchete rotunde, prinse cu un firicel de arnici, pe care-l rupe cu dinţii. Hărnicia ei tăcută mă încântă.

Mă aşez şi eu alături de ea. Basmaua galbernă e trasă atât de jos pe frunte, că aproape nu-i văd chipul, aplecat ca floarea de condurul – doamnei. Nu mi-a spus despre ea decât numele pe care-l poartă. Ştiu că o cheamă Păuna, nume de pasăre, dar, în acelaşi timp, numele pe care-l purta, acum trei sute de ani, o domniţă din acelaşi neam cu ctitorii mănăstirii şi mi-e uşor să-mi închipui ce trufaşă trebuie să fi fost domniţa!

Au şi numele soarta lor, ca orice pe lume. Le trece moda, cad din slavă în vulgaritate, din strălucire în uitare.

În Franţa, Victoria a ajuns nume de servitoare; Cezar – un nume pentru câini; August (Prostul) îi face pe copii să râdă la circ. Iar Păuniţa mea, care nu poartă egretă pe căpuşor, stă întotdeauna aplecată cu timiditate şi-i atât de ruşinoasă, încât părăsesc aceste locuri fără să fi apucat să-i văd culoarea ochilor.

Martha Bibescu, Izvor. Ţara sălciilor, Bucureşti, Editura Compania, 1993,pp.312 – 322. Traducere de Anca – Maria Christodorescu. Cartea este dedicată Elisei Brătianu.



Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien