Return to Personalități…

Marin Sorescu

 
 

Marin Sorescu

MARIN SORESCU – ÎN TRECERE PRIN VÂLCEA

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „ANTIM IVIREANUL” VÂLCEA

Biroul „Informare bibliografică”

„PERSONALITĂŢI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE

ÎN TRECERE PRIN VÂLCEA”

Nr. 2

2011

 

Coordonator colecţie: Felix SIMA

Redactor: Flori GHIŢĂ

Postprocesare: Alina – Mihaela NICOLA

*OLTENIA-MĂNĂSTIRI

1979

O excursie în munţii României include automat vizitarea frumoaselor noastre mănăstiri. Campinguri medievale care te şi îngropau, la nevoie, oferindu-ţi şi liniştea de veci, care nu era deloc de dispreţuit faţă de asurzitoarea larmă a clipei.

Mai puţin frecventate decât cele din nordul Moldovei, mănăstirile Olteniei, multe din ele anterioare acelora, îţi pot oferi clipe de mare elevaţie, prin valoarea lor artistică şi frumuseţea sălbatică a împrejurimilor.Venind dinspre Banat, ar trebui să urci pe valea Vodiţei şi să vezi prima ctitorie a lui Nicodim. Din păcate, ea este de mult în stare de ruină. O idee de ce ai fi putut vedea, o ai la Tismana, unde se află şi mormântul lui Nicodim, cioplit în piatră de el însuşi şi aşezat modest în curte, la intrarea în biserică.

Ajungem la Cozia spre seară. Dintre toate mănăstirile româneşti, numai spre Cozia cobori. Spre celelalte urci. Cozia e în vale. Tismana e pe stâncă, Polovragi într-o grădină înaltă. Până ajungi la Horezu urci o pantă destul de înaltă. Cozia nu se bucură nici de împrejmuirea cu ziduri – existente iniţial, părăginite cam pe la 1847, când s-au şi dărâmat de tot. Zidurile ar trebui refăcute – urmele încă se văd – pentru a încinge mijlocul umbrei lui Mircea cu centura de linişte ce i se cuvine unuia dintre cei mai neosteniţi domnitori ai Ţării Româneşti. 32 de ani a ostenit cu arma în mână pentru liniştea noastră. Poate că şi şoseaua ce merge de la Râmnicu – Vâlcea la Sibiu şi trece chiar pe la poarta sfântului lăcaş, cu un trafic nespus de zgomotos şi aglomerat, ar trebui abătută pe după muntele din faţă, unde există urmele vechiului drum roman.

Lume multă înăuntru, e sâmbătă. Păşind în mănăstire, nu se poate să nu te înfiori, oricât ai fi de ostenit de emoţii patriotice. Trecând pragul Coziei, intri adânc în istorie. În curând se vor împlini 600 de ani de la târnosire. Câte case – în fond e tot casă, numai că-l are în pridvor pe Dumnezeu şi pe perete icoana lui Mircea, aproape tot atât de bătrân în zugrăvire – se pot mândri cu o astfel de vechime? Şi aici există tradiţia cu trasul cu săgeta. Mircea ar fi dormit sub un nuc, locului îi zicea şi Nucet (Cozia în pecenego-cumană ar însemna nucet) şi i s-a arătat în vis Sfânta Treime. Să creadă în ea, că va birui. Şi să construiască o mănăstire, pe locul acela, cu hramul Sfintei Treimi. Şi aşa va birui în luptă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dacă ne gândim la luptele din epocă şi grijile nenumărate pentru ortodoxismul ameninţat, ne putem explica obsesia domnitorului şi gândurile lui, care se rezolvau şi în vis. Supapa visului pentru prea plinul veghii. De observat că bisericile-cheie la noi sunt cu Sfânta Treime, care ar însemna şi sfintele trei principate. Cu mult înainte de Mihai, exista deci această conştiinţă de zi şi noapte, cu ochii deschişi şi în vis.

Dar să luăm seama la pictură. Fresca din pronaos e originală din 1391, cea mai veche pictură bizantină din mănăstirile româneşti. Fiecare cadru ar trebui studiat pe îndelete şi e forfotă ca la Capela Sixtină. Nu-mi amintesc bine, se ard ori nu lumânări la Capela Sixtină? Nu, pentru că ar fi păcat de picturi. Frescele pronaosului sunt apăsat afumate. N-ar strica să se ia măsuri de conservare a lor, având în vedere valoarea lor artistică. E o lumânare (în proiect) care nu face fum, să se dea drumul acestui proiect de lumânare, să se aprobe şi să curăţim arderea, o purificăm. S-ar putea menţine un singur sfeşnic pentru domnitor şi pentru mama lui Mihai Viteazul, maica Teofana, care odihneşte, de asemeni, aici. La capul lor – într-un sfeşnic – lumânări fără fum, flacără pură. Celelalte sfeşnice, în pridvor.

Pictorii din pronaos sunt necunoscuţi. E un fapt obişnuit. Până prin sec. XII, pictorii erau zugravi şi munca zugravului trebuia să fie anonimă, ca a sclavului. În schimb, dăm de semnătura celor care au repictat naosul, pe vremea lui Brâncoveanu, din ordinul Cantacuzinilor, înfăţişaţi pe peretele din stânga. Sunt: Preda, Sima, Ienache şi Mihăilă. Unii dintre ei au lucrat şi la Hurezi. ,,Şi-a scris mult greşitul David, zugravul”, întâlnim pe brâu, scris cu chirilice. Aceşti restauratori repictează şi tabloul votiv. Mircea cu fiul său Mihail, pe care avea să-l asocieze la domnie, oferind macheta bisericii Maicii lui Dumnezeu aşezată, cu pruncul în braţe, pe un tron împărătesc. Mircea era uscăţiv. Poartă un costum de cavaler medieval, cu o mantie pe umeri. Căptuşeala albastră a mantalei parcă ar fi învelit cu albastrul cerului armura grea. Apoi îţi atrage atenţia vulturul bicefal de pe genunchierele voievodului. Această stemă o purtau doar cei care aveau posesiuni, moşteniri bizantine. Şi Mircea stăpânea Dobrogea. Am învăţat la istorie ca pe poezie titulatura voievodului, unul din cele mai frumoase texte, care ar trebui să stea (şi pentru valoarea literară) în istoria literaturii: ,,Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitor şi singur stăpânitorul, Io Mircea Mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovalahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi părţile tătăreşti şi Almaşului şi Făgăraşului, Hațegului şi domn al Banatului, Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă şi până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului…” Avea dreptate să poarte genunchiere de vulturi.

Frumoasă arhitectura tabloului votiv (o vom compara cu tabloul votiv, mai vechi, din Bolniţa de peste drum). Biserica ţinută cu o mână de către agerul domn stă cu temelia pe creştetul feciorului Mihail, care o sprijină şi el cu stânga înălţată.

Pe dinafară. După cum frescele ar trebui observate la diferite ore din zi – pentru că viaţa lor se schimbă, după cum cade lumina, tot aşa mănăstirea trebuie contemplată din diferite unghiuri şi de la distanţe diferite.Cum intri pe poartă, îţi apare ca o încăpătoare casă a semicercurilor. Un semicerc mare, bolta naosului, se sprijină pe trei semicercuri mai mici, cu picioare de coloane, care formează trei arcade, ca trei uşi date de perete. Dacă n-ar fi turla, în spatele semicercului mare, ai crede că e vorba de o construcţie civilă, cu un cadran solar, imens. Turla ridicându-se masivă, tot pe bază de arcade cu brâuri de cărămidă o ancorează în cer, dându-i stabilitatea divină cu care a înfruntat veacurile. Părintele Justin, care are amabilitatea să mă însoţească, îmi atrage atenţia asupra crucii formate din trei braţe orizontale. Cruce voievodală (cum mai vedem la Hurezi, la Patriarhie şi la alte mănăstiri). Cele boiereşti au două braţe orizontale (vezi schitul Cornetu al lui Mareş Băjescu). În timp ce bisericile monahale au un singur braţ şi suliţa şi buretele, semnul patimilor lui Cristos. Da, de acum înainte voi fi atent la crucile din vârful bisericilor, ştiind de departe cum şi ce fel sunt şi ce hram poartă. Văzută dinspre răsărit, de pe malul Oltului, ctitoria lui Mircea îţi apare ca o cetate cu ziduri puternice, în stare să ţină piept şi valurilor Oltului şi altor valuri, mai puţin prietenoase şi mai murmurătoare. Aceasta a şi fost intenţia ctitorului. La vremuri de restrişte, cetatea cu sfinţi a făcut faţă cu multă vitejie şi râvnă. Câţi nu s-au închis în incinta ei, scăpând de urmăritori? Ba, sfântul locaş l-a şi împrumutat (acesta e cel mai bun cuvânt, l-a împrumutat) pe Mihai Viteazul cu plumb, luat de pe propiul acoperiş, să-şi facă domnitorul tunuri. Şi tunurile i-au fost de mare folos. Văzută din pridvorul caselor monahale, mănăstirea îţi arată toată strălucirea, brâiele de cărămidă roşie şi mai ales discurile de sub acoperiş. Piatra şi cărămida formează un joc de alb şi roşu, albul predominând, dându-ţi un sentiment de linişte. Te uiţi la arcadele ferestrelor, sculptate în piatră, pipăi cu privirea dantelăria de piatră a rozetelor. Aflu că pridvorul a fost construit în 1707. Am vrut să spun adineaori că îmi face impresia unui conac brâncovenesc şi asta tocmai din cauza acestui pridvor şi, iată, mi se confirmă. Brâncoveanu a pus pridvoare la biserici, făcându-le mai încăpătoare. Ieri la Hurezi am aprins o lumânare şi la mormântul gol al acestui mare ctitor de artă românească. El care a făcut atâtea biserici, şi-şi pregătise şi pentru sine, gospodăreşte, un frumos sarcofag, n-a avut parte de liniştea nici uneia din ele. Nu i-a încăput moartea în nici o zidire de-a lui, pavând cu trupul său şi al feciorilor uliţele Istambulului. (Cei doi voievozi stau alături în tabloul votiv, din paraclisul de la miazănoapte).

Ar mai fi de adăugat că aceste sfinte ziduri au văzut (zidurile au şi ochi) şi nelegiuite profanări. Au fost legaţi caii chiar de mormântul lui Mircea, în timpul ocupaţiei din 1917.

S-a întunecat. Dăm fuga totuşi ,,în coastă”, să vedem paraclisul şi bolniţa, această minune de arhitectură. Umbrită de vecinătatea strivitoare a mănăstirii, această clădire este vizitată mai întotdeauna în grabă. E păcat. Îi promitem părintelui Justin să revenim mâine în zori, când vom fi capabili să ne minunăm cum se cuvine.

Şi Bolniţa suie, e pe coştişă. Acest modest paraclis al bolniţei (se pare, primul ,,spital” din Ţara Românească), ridicat de Petru Voievod care,călugărindu-se, avea să se numească Radu Paisie, rivalizează cu cele mai elegante şi mai chipeşe construcţii româneşti. Văzând-o, aşa zveltă, avântată spre cer, gândul îţi zboară la Dragomirna, o altă bijuterie arhitectonică. Evident, comparaţia nu poate fi dusă mai departe, fiecare e frumoasă în felul ei, fiecare e, într-adevăr, ,,unică”. Arhitectul a fost un ieromonah, Maxim, iar zugravii – David şi Vladislav. O discuţie interesantă cu părintele, care binevoieşte să-mi dea câteva lămuriri. Sfântul Spiridon al Trimitundei, pus în situaţia de-a explica simbolul Sfintei Treimi a luat în mână o cărămidă şi a spus: uitaţi, aceasta este pământ, apă şi foc. Toate la un loc creează altceva. În limbajul nostru am traduce prin unitatea în diversitate. Pământul, apa şi focul au lucrat bine la această biserică. Baza e piatră de râu. În pereţi vezi şi cărămizi aşezate vertical. Acestea dau construcţiei zvelteţe. Arcadele sunt foarte subţiri. Cornişa, în zimţi de ferăstrău. Arcaturi foarte înguste, care o fac să pară şi mai înaltă. Lucrul îngust pare înalt. (Nu şi mintea îngustă). Acoperişul a fost din şiţă, acum e din cupru. În vârf, crucea monahală. În interior se păstrează fresca de la 1543. Trec prin faţa tabloului votiv reprezentându-l pe Petru Voievod cu familia. Fiul său, Marcu, are cearcăne mari. Părintele îmi spune că era bolnav la vremea zugrăvelii, suferea de ftizie. Constaţi ,,realismul” portretelor. În portretul ispravnicului Stroie, în chipul medicilor (sfinţi tămăduitori zugraviţi în glafuri). Pronaos: Pe lângă frescele religioase (asceţii, viaţa Sfântului Ioan Botezătorul şi Acatistul Maicii Domnului) dai şi peste portretul lui Mircea cel Bătrân. E mai vechi decât cel de la mănăstirea din vale şi ţine dreapta pe piept şi mâna stângă pe umărul fiului său. Dar aceeaşi zvelteţe. Acum îmi dau seama : călugărul care a făcut această biserică a avut în minte statura voievodului. Ori a fost un călugăr îndrăgostit? E lucrată ca o furcă de tors. Mircea apare întotdeauna cu fiul său Mihail şi fără soţie, cum era tipicul. Nu se ştie de ce această abatere. În naos, chipurile de sfinţi militari. Buni şi unii şi alţii. Aceşti soldaţi nu lipsesc niciodată din bisericile noastre. (Ideea de rezistenţă, de luptă). Peste tot predomină un alb-gri, caracteristic acestei biserici. Scena necredinciosului Toma e una din cele mai izbutite reprezentări din toată pictura medievală românească. Bine conturată, frumoasă mâna mângâind un fel de pieptar. Priveşte înainte, mai degrabă în sus, cu încredere în Cel de Sus. Are coroana pe cap, poartă plete, barbă şi mustăţi. Era osos, cu ochi mici şi sprâncene subţiri. Pare că abia s-a dat jos de pe cal şi stă să-l picteze, drept şi ţeapăn, ca soldaţii la fotograf. Foarte expresive şi Răstignirea şi Coborârea de pe cruce.

Lângă paraclisul bolniţei, exista o clădire în care locuiau la început călugării bătrâni şi bolnavi, călătorii, oameni sărmani. Această bolniţă poate fi considerată începutul spitalului românesc. Tămăduirea era făcută cu slujbe, apoi cu leacuri empirice.

La baza artei religioase stă ideea omului căzut care, prin har, prin intervenţie divină, se poate înălţa. În bisericile catolice şi protestante, ogiva, unghiurile ascuţite îndepărtează omul. Bisericile noastre sunt ca nişte case, făcute din orizonturi tot mai mari: acele semicercuri pe care le-am remarcat pretutindeni şi sunt vizibile şi aici.

Bolniţa n-are deloc patetism, e proaspătă, ca o corabie cu pânze, gata să pornească în larg. De veacuri porneşte în fiecare dimineaţă în largul său, care este starea pe loc şi largul istoriei. O anume cochetărie de fată tânără vezi în toată găteala ei simplă şi zveltă, în talia turlei şi arcurile de sub tâmpla-i, ca nişte sprâncene trase cu condeiul. Te ispiteşte iar gândul că arhitectul călugăr a avut în suflet un dor anume care s-a sfinţit, materializându-se într-o creaţie atât de frumoasă, izbăvindu-se prin creaţie. Şi-a jerfit în jinduri cine ştie ce iubire păgână. Totodată, tinereţe emană întrega pictură, cetele de sfinţi tinerei, care te iau în primire de la intrare, adolescenţi cu aripi purtând crini. Zugrăvelile puteau avea un efect înviorător pentru bătrânii zăcaşi, cărora ,,bolniţa” le fusese destinată dintru început. Ieşeau de-acolo cu sugestia tămăduirii, strecurată abil de ,,răsfoirea” tuturor registrelor cu picturi care le înveseleau lumina ochilor. Că vederea trebuie să le fi fost bună, oasele îi dureau, încheieturile scârţâiau.

Părăsim şi noi ctitoria lui Petru Voievod, cu sentimentul de uşurare pe care-l ai când te întorci de la un dentist care a lucrat uşor şi ţi-a luat durerea cu mâna, ori cum se întorceau, înainte, oamenii de la duhovnic, spovediţi şi fără păcate vechi. Aseară am ascultat aici toaca şi clopotele, privirea ridicându-mi-se atunci asupra împrejurimilor de rară frumuseţe, unde se duce ecoul îndemnându-se singur, sus spre muntele Cozia, jos în vale peste argintul Oltului. Pentru ca totul să reintre în atmosfera cu care s-au obişnuit de veacuri stâncile şi brazii, mă alătur şi eu sugestiei părintelui arhimandrit Gamaliil Vaida, stareţul Sfintei Mănăstiri Cozia: cele două clopote făcute de Mircea şi fiul său Mihail, care în 1979 au fost strămutate la Argeş şi la Râmnic: ,,Credem că, în faţa lui Dumnezeu şi-a istoriei, ar fi potrivit ca aceste clopote să fie la ctitor şi ctitoria sa, pentru care ele au fost făcute şi donate Coziei”. (Vezi monografia: Gamaliil Vaida: Mănăstirea Cozia, 1977). Clopotul cel mare se zice că sună ,,Mircea-Vodă, Mircea-Vodă”, sau cel puţin aşa au fost obişnuite să-i tălmăcească de veacuri glasul aceste locuri şi mai ales oamenii acestor locuri.

Şi nu înţeleg, când tipărim atâtea albume străine, de ce atâta încetineală la întocmirea unor mari cataloage, în care să fie reproduse toate scenele de pe pereţii bisericilor noastre, cu detalii şi nescăpând nici un amănunt al penelului, când ştim bine că aceste ziduri sunt totodată pinacotecile noastre din evul mediu, cu care am putut sta alături de şcolile mari de pictură ale vremii. Pe de altă parte, având în vedere înmulţirea factorilor poluanţi, suntem siguri că, aşa cum sunt redate culorile azi, nu vor mai fi la fel mâine. Această remarcă o fac aproape la toate monumentele istorice pe la care trec. Pretutindeni, vizitatorul dornic să ia cu sine o amintire nu găseşte decât două, trei vederi şterse. Cu această dorinţă părăsesc impresionatele meleaguri ale Coziei. Îmi propun să mai vin, când voi găsi puţin răgaz, să petrec măcar câteva zile aici, urcând pe munte, poposind la schitul Ostrov şi la Mănăstirea Stânişoara ori la Cornetu. Deocamdată, itinerarul meu mai cuprinde mănăstirea Cotmeana, un alt locaş important, pe care încă nu l-am văzut, şi aş vrea să pot aprinde azi acolo o lumânare. Cu sau fără fum.

*Text publicat în Literatorul, nr. 47, 1993 cu titlul Aşchii de drum. Lumânarea fără fum. Minunea are legile ei.

*VOINEASA

1988

De la Voineasa la Vidra, 20 km. Am dormit la Voineasa, într-o cabană, lângă hotel. Obosit de drumul de la Bucureşti până aici (am plecat la opt dimineaţa, cu un microbuz).

Grupul nostru este destul de amestecat. Pe drum s-a armonizat, oarecum, fixându-ne pe o stare de voioşie de vacanţă, sau o austeritate blândă, la unii dintre noi. Ne simţim bine.

Acum urcăm spre Vidra şi eu scriu, pe genunchi, în microbuz, şi cuvintele alunecă dintr-o parte în alta, căci am apucat-o pe un drumeag nefinisat, fost drum forestier. Bolovanii mari, intrând sub roţi, aruncă maşina cât colo.

Pe partea stângă, să nu uităm, e prăpastia. Reală. Scăpându-mi privirea în ea, mă trec fiorii.

Staţiunea Voineasa se află deasupra satului cu acelaşi nume. S-a creat acum 20 de ani. Un inginer şef de şantier a primit două sute de mii -sau două milioane, nu contează suma- să facă barăci pentru muncitori. S-a dus la şefii lui, la Bucureşti: ,,Mă lăsaţi să fac de-a dreptul case?”. L-au lăsat, pe moment. După aia, mult mai târziu, l-au dat în judecată pentru deturnare de fonduri. A câştigat el. Pe scurt, au rămas casele. Peisaj de chei – cheios. Pe Lotru în sus. Lotru înseamnă hoţ, haiduc (M. Beniuc se considera mare lotru) dar i-a fost dat acestui minunat râu să fie el furat de tot. N-a mai rămas nimic din el. Totul a fost captat, tras la ţevi şi tuneluri, pentru multele hidrocentrale. Un firicel subţire se strecoară ruşinat printre pietrele crăpând de sete. Ne apropiem de Cataracte. Păstrăvii cică suiau pe cascadă în sus, câte 8-10 metri, şi reuşeau să urce spre izvoare, la Obârşia Lotrului. Peisajul trebuie să fi fost într-adevăr sublim.

Cuvântul des folosit, în excursia asta de documentare: captare. Captarea apelor. S-a reuşit. Natura a sărăcit.

Privesc plaiurile, sus. Loc de obârşii. De Mioriţă. (O variantă a fost culeasă în zona Vaideenilor). Trei haiduci: Voinea, Ciungu, Mălai, au dat numele localităţilor: Voineasa, Ciunget şi Mălaia, spune legenda. Dar nu e obligatoriu să fie aşa. În apele râului, pe aici, se culege aurul cu sita şi ciurul. Fugind de radiaţii, urc la munte. Muntele s-a ascuns în apele Lotrului, iar acestea au intrat, şerpi, flăcări, în pământ. Curg radiaţii pe albia moartă. Mă gândesc mereu cum se căţătau păstrăvii pe cascade în sus, urcând pe coama de cal, scuturată nărăvaş, a Lotrului.

LOTRU

Cascade fără apă… Pietre curg

În ele însele, încet, încet.

Şi-un drum de murg se duce la Ciunget

Şi-atât de trist e drumul fără murg.

Alunecă, reptile reci, şi cad

Pietroaiele de sus, la Cataracte.

Şi Lotru fără ape-i tot un vad

Şi-o tragedie-n nu ştiu câte acte.

Mica sclipeşte-n sute de foiţe

De biblie, repovestind geneze.

Obârşie aici de mioriţe –

Furatul Lotru cin’ să-l căineze?

Şuvoiul a-ncăput pe dedesupt

E ca un steag, târât în iad şi rupt.

Am plecat de la Voineasa pe la ora zece. Ieri, când am apucat-o pe la Gura Lotrului, am poposit la primul baraj. Un lac mare, adânc. În mijloc, amenajată, o păstrăvărie. Vizităm puierniţa de păstrăvi. Miroase puternic a icre. Într-un bazin, sute, mii de pui de lostriţă, aduşi aici pentru a li se da o creştere aleasă şi a se popula cu ei, apoi, alte lacuri. Un peşte căutat de pescari, cu aură de legendă.

*

* *

Fulgeră la coada lacului Vidra,

Sclipesc foile de mică pe păstrăvi.

Înfricoşaţi, peştii îşi depun icrele

În locurile mai umbroase de la frântura fulgerului.

Pe Valea lui Stan joacă banii.

Se aprind focuri cu zimţi.

(Mai mult nu spun căci e secret.)

Fosta albie e o potecă

Pentru lacrimile care se strecoară la pas

Printre pietre.

*

* *

În apropierea lacului, drumul devine mai lin. Contemplu barajul enorm. S-a cărat aici piatră câţiva ani. Convoi de vehicule, basculante. Sudoare, efort, ură, accidente de muncă. Are miez de argilă (ca şi barajul de la Siriu).

Privirea îmi alunecă pe luciul apei.

Peisaj tihnit. Munţii, plaiurile… Nume pline de magie: Puru, Pietrele, Mogoş, Sărăcin, Goaţa.

Spre Ardeal, Munţii Cindrelului, Munţii Căpăţânii (Vârful Ursu: 2103 m) şi Munţii Parângului (Vârful Parângul Mare: 2519 m).

Aceştia -Parângul şi Munţii Căpăţânii- se văd din Bulzeşti, când e senin. Dintre ei izvorăşte Olteţul.

La Vidra se amenajează o staţiune alpină. Se află aici, acum, câteva vile, pe care le vizităm. Sunt fostele barăci pentru muncitorii de la baraj, construite de la început ca nişte case, care printr-o mică renovare au fost ridicate în rang. Acum sunt în construcţie câteva hoteluri.Vorbim cu inginerii constructori despre Sadoveanu, care hălăduia pe vremuri nu departe de aceste locuri, pe Valea Frumoasei (unde ajungea prin Ardeal). Şeful şantierului ne spune că ar exista posibilitatea cumpărării sau construirii unei vile a scriitorilor. Un loc numai bun pentru inspiraţie, într-adevăr.

Bem un nes, căscăm ochii la peisaj, întoarcem diligenţa şi plecăm. Mereu prea grăbiţi.

Ciunget. Popas în miezul pământului. O oră de literatură ştiinţifico-fantastică. Vizităm o hidrocentrală, pe dedesubt. Intrăm cu microbuzul pe un tunel lung de aproape un km, care coboară în pantă cam 100 m. La capătul galeriei, cum s-a apropiat maşina, se deschide automat o uşă, microbuzul rămâne, noi intrăm. O hală imensă, unde se repară o turbină. Nişte panouri. Câţiva muncitori. Primim explicaţii.

Te încearcă un nelămurit dar apăsător sentiment de frică. Această apăsare grozavă a muntelui violentat o simţi în fibre. Mai sunt două sau trei etaje în jos, iar sub ele – Lotrul, care vine furios în pantă şi e pus să dea viaţă hidrocentralei. Partea tehnică n-am reţinut-o. Când mă văd afară, în bătaia vântului, respir uşurat.

Oricum, n-ai crede că se află la noi asemenea construcţii înfricoşătoare. Ne grăbim să ajungem la Olăneşti, unde mâncăm de prânz, la un restaurant. După vreo două ore, pornim spre Râmnicu-Vâlcea.

* Text publicat în Literatorul, nr.46, 1993, în suita de note de călătorie intitulată Aşchii de drum.

Va urma



Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien