Return to Personalități…

Ioana Cantacuzino

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „ANTIM IVIREANUL” VÂLCEA

PERSONALITĂŢI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ÎN TRECERE PRIN VÂLCEA

Biroul “Informare bibliografică”

IOANA CANTACUZINO

Nr. 32

2013

ISSN 2285 – 7664
ISSN – L 2285 – 7664

ARGUMENT

Am inaugurat, cu Nr. 1 – “Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” – colecţia “PERSONALITĂŢI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ÎN TRECERE PRIN VÂLCEA”.
Deţinem, în portofoliu, pe această temă, un bogat volum de materiale pe care le vom aduce la cunoştinţă tuturor, dar suntem deschişi şi oricărei colaborări. Îi invităm pe cei care deţin materiale în acest sens să ni se adreseze, spre a se alcătui, sub semnătura fiecăruia, la Biblioteca Judeţeană “Antim Ivireanul” Vâlcea, o colecţie cât mai cuprinzătoare a personalităţilor aflate, de-a lungul timpului, în trecere prin Vâlcea, spre a nu li se șterge urmele sub praful vremurilor.

Coordonator colecţie: Felix SIMA

Redactor: Flori GHIŢĂ

Postprocesare: Alina – Mihaela NICOLA

Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Editura Almarom, Râmnicu – Vâlcea, 1993, p. 149-159.

Ioana Cantacuzino – O dramă în cuprinsul Vâlcii

Întâmplarea a făcut ca într-o iarnă, cu peste cinsprezece ani în urmă, plecând de-acasă pentru a scrie o carte în singurătate, să fiu „repartizat” de oficiul de cazare din Călimăneşti într-una din vilele dezafectate în sezonul rece. Se numea, după învăţurile vremii, „23 August”. Era o vilă impresionantă prin arhitectura ei arhaică şi încărcată de început de secol. Avea, de fapt, aspectul unui castel medieval cu turnuri, ziduri groase, acoperişuri ascuţite dar și cu largi pridvoare din lemn sculptat, mai toată ziua luminate de soarele iernatic ce venea de peste Olt. Clădită sub pădurea de o rară frumuseţe ce mărgineşte staţiunea de partea cealaltă a râului, şi dominând şoseaua ce duce la Sibiu, clădirea sfida din înălţimea ei împrejurimile. Fusese, am aflat, domeniul prinţului I.G Cantacuzino, un inginer bogat, coborâtor din neamul vechi care a dat câțiva voievozi şi oameni de cultură Ţării Româneşti.

Am locuit o iarnă întreagă în pustietatea castelului însingurat (aveam să merg la lucru, acolo, încă multe alte ierni), înconjurat de umbre, de o tăcere sporită de imaginaţia mea absurdă, de întunericul ce se lăsa devreme şi pătrundea prin încăperile ce trebuie să fi fost fastuoase cu decenii în urmă, masive, încărcate de stucaturi. În nopţile cu viscol, şi nu erau puţine, pădurea din apropiere gemea de isteria dezlănţuită a naturii. Trăiam în atmosfera romanelor engleze din epoca excentrică a goticului, pândind în fiecare clipă un scârțâit de uşă, sau zgomotul unui oblon ce se izbea de ziduri, simţeam că vila e locuită, că nu sunt singur, că noaptea mai ales aud în întuneric voci stinse şi vaiete cu care a trebuit să mă obişnuiesc cu vremea, că vastul hol de la etajul I e populat de fiinţe dansând tăcut mazurci şi valsuri prin faţa oglinzilor înalte, înrămate de cristal.
Ioana CantacuzinoUltima descendentă a Cantacuzinilor care a trăit aici, până când palatul a devenit „vilă de stat”, a fost Ioana Cantacuzino, un pionier şi as al aviaţiei, posesoarea brevetului de pilotaj feminin nr. 1 din ţara noastră. Istoria vieţii ei e fascinantă şi merită o desfăşurare mai amplă decât acest crochiu pe care i-l datorez din sentimentul de recunoştinţă că mi-a însoţit destinul atâtea luni, atâția ani, şi că m-a găzduit în vastul ei palat magnific bântuit de ciudăţenii şi fantome.
La 26 mai 1928, locotenentul Octav Oculescu şi Mircea (Miky) Cantacuzino, fratele mai mic al Ioanei, vin din Germania şi aterizează pe aerodromul din Pipera cu o avionetă școală, inaugurând zborurile primei şcoli de turism aerian în România. Evenimentul, de o semnificaţie ce trece neobservată astăzi printre pasagerii care călătoresc cu Boeinguri şi BAC-uri, e consemnat în toate cotidienele din epocă. În scurt timp, câțiva tineri, printre care Ioana şi Mircea Cantacuzino, formează un grup, toţi posesori de avioane, cu scopul propăşirii aviaţiei turistice în ţara noastră. Atmosfera e entuziastă. Tinerii, aparținând cu toţii aristocraţiei industriale sau de sânge, sunt veseli, lipsiţi de griji, contestatari, de un curaj pe care numai vârstă îl justifică. „Te asigur, scrie Ioana Cantacuzino unei prietene în iulie 1928, că nu sunt nici mizantropă, nici altceva de genul acesta, de când am început să zbor. E minunat! S-ar părea că am mult talent şi că voi deveni un as al aerului. E sănătos, e vesel, şi atât de încântător! N-am râs în viaţa mea ca în perioada aceasta din urmă. Banda noastră, botezată ,,foraşul vesel”, e plină de antren şi vervă. ,,Foraşul”, emblema noastră, serveşte la măturarea a ceea ce a mai rămas din aviatorii ,,catastrofaţi”, glumele noastre fiind principalul subiect de tachinerie al grupului de foraşişti.
Miky şi Sideri şi-au distrus avioanele, iar Miky şi-a rupt un picior, dar faptul n-a fost de natură să ne întrerupă veselia. Toţi foraşiştii, reuniţi în jurul patului lui Miky, se amuză şi râdem de seara până dimineaţa.”
Erupţia de energie şi tinereţe a ,,foraşiştilor” e admirabilă. Se pare că nimic nu poate să le stea în cale. ,,Mi-am cumpărat un automobil care m-a cam uscat de parale, îi scrie Costi, un membru al grupului, lui Miky. De o da bunul Dumnezeu să avem o recoltă bună anul acesta sau să câștige caii noştri cel puţin Derbyul, et nous voilà de nouveau à flots. Antrenamentele continuă. Zborul, pentru ei, e o joacă fascinantă, în care viaţa nu valorează mai mult decât o clipă de beţie a înălţimilor. În august 1928 (avea 33 de ani) Ioana se prăbuşeşte cu Klemm-ul şi scapă cu viaţă printr-o minune. Arhivele păstrează rezultatul examenului radiografie, emoţionant pentru stilul sec, exact (al doctorului Amilcar Georgescu) din care nu transpare clipa prin care pacienta a trecut pe lângă moarte: 1/Fractura peroneului la nivelul extremităţii inferioare; 2/Fisura unghiului posterior al extremităţii inferioare a tibiei.” Prinţesa nu era femeia care să se lase descurajată de un accident de avion. Ea îşi reia activitatea de zburătoare şi obţine deosebita performanţă de a executa, în anul 1929, primul raid internaţional pe un aparat de sport. În presa vremii evenimentul e consemnat pe prima pagină, apar articole elogioase, comentarii, interviuri. Ioana Cantacuzino4Fotografia aviatoarei (transcriu după un paşaport: înaltă, părul castaniu, ochii căprui, bărbia ascuţită, tenul şaten, faţa prelungă) concurează cu cele ale artistelor celebre de cinema, începe epoca de aur a aviaţiei turistice.
Tânăra eroină a aviaţiei româneşti, deşi născută într-o familie princiară, nu avusese parte până atunci de, o biografie ieşită din comun. Fusese căsătorită de două ori, cu Grigore Carp şi cu un Perşu (1924), violoncelist cu care, se presupune, nu s-a înţeles. Copilăria şi-a petrecut-o la Călimăneşti (şcoala primară terminată în anul 1906), în vastele încăperi ale castelului din preajma Oltului, făcând plimbări până la Căciulata sau peste dealurile împădurite ce duc la mănăstirea Frăsinei şi Olăneşti. N-a avut (e o simplă părere personală) o copilărie fericită. Liceul l-a făcut în Franţa, departe de familie. În spatele castelului, pe coastă, se află şi astăzi un mormânt de o frumuseţe şi discreţie rare, de forma unui leagăn din fier forjat şi cu o lespede de marmură, cu însemnele cantacuzine pe care e înscrisă o strofă din ,,Somnoroase păsărele” (nu trecuseră de la dispariţia marelui poet nici 15 ani). E înhumat aici un frate al Ioanei, Dan, mort la doi ani, şi e de mirare cum mormântul se mai păstrează încă în bună stare, după aproape un secol de simbioză cu pădurea. Nu ştim dacă părinţii Ioanei locuiau cu ea, în castelul de pe malurile Oltului, sau îşi petreceau viaţa prin staţiunile termale ale Austriei sau Elveţiei. Arhivele conservă o şuviţă din părul fetei, din 1896 (avea un an) şi un cartonaş cu decoraţie florală şi o inscripţie în bronz: Trăiască Ioana! (1895-1901 – 2 septembrie).
Euforia marilor succese, a aventurii ,,forariştilor” a luat sfârșit în mod dramatic în anul 1930 când Mircea Cantacuzino se prăbuşeşte cu avionul la aterizare, după un zbor de agrement, pe aerodromul de la Băneasa. A murit după câteva zile în chinuri groaznice. O fotografie păstrată în arhive ne înfăţişează resturile avionului (Klemin 20) ce s-a izbit de gardul ce împrejmuia aeroportul. Ancheta n-a făcut lumină asupra cauzelor ce ar fi putut produce catastrofa. Pilotul fusese însoţit de o tânără care a scăpat fără nici cea mai mică zgârietură.
Evenimentul, care a emoţionat opinia publică, a deturnat destinul prinţesei Cantacuzino. Din clipa aceea n-a mai zburat (din teamă, din superstiţie, din respect pentru memoria fratelui iubit?), dar a luptat pentru înfiinţarea unei şcoli de aviaţie sportivă, căreia i-a dat numele lui Mircea Cantacuzino. În scurtă vreme şcoala e cunoscută în ţară, ca şi peste hotare. Din rândurile elevilor se ridică piloţi celebri şi aşi ai aerului care fac cinste aripilor româneşti. Conducătoarea şcolii se arată încă de la început energică şi o foarte bună organizatoare. Personalitatea ei se impune în viaţa publică, apare tot mai frecvent în ziarele de dimineaţă, e fotografiată cu familia regală, participă în juriile marilor concursuri aviatice.
Zilele exuberante ale elevilor școlii „Mircea Cantacuzino” s-au încheiat odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Agapele şi viaţa veselă de noapte au devenit o amintire. Toți absolvenţii scolii au fost mobilizaţi si s-au bătut în aer cu eroism, aducând izbânzi şi glorie aviaţiei româneşti. O mare parte dintre ei nu s-au mai întors la bază, căzând în bătăliile de peste Nistru sau de peste Carpaţi. Istoria adevărată a acestor martiri ai aerului nu s-a scris încă, din cauza vremurilor neprielnice, dar mai există supravieţuitori ai luptelor din Răsărit care ar putea să o facă astăzi.
Ambiţia şi orgoliul prinţesei Cantacuzino, sau doar credinţele politice ale acesteia, au adus-o în conflict cu generalul Antonescu, care dă ordin să fie internată, în anul 1941, în lagărul de la Târgu Jiu, apoi, după numai câteva luni, să fie izolată cu domiciliu forţat în castelul de la Călimăneşti. Castelul părea un loc comod de recluziune. După un inventar rămas în filele arhivelor, prinţesa avea la dispoziţie mobilă de lux, covoare, perdele scumpe, lenjerie fină, ceramică italiană şi germană, plăpumi de mătase, bibelouri rare, servicii de sufragerie, obiecte de toaletă, lămpi de faianţă japoneze şi multe alte lucruri care ar da bătaie de cap unui agent fiscal sau unui portărel de judecătorie. Se poate presupune că până în 1944 prinţesa a dus o viaţă tristă dar îndestulătoare. Corespondenţa ei nu lasă să se întrevadă nici un resentiment pentru persoana care o ostracizase. Administraţia locală îi rechiziţionează castelul pentru comandamentul trupelor germane care instalează în camerele încăpătoare paturi de spital. Prizoniera îşi petrece timpul îngrijind de grădina de flori din faţa vilei şi citind cu osebire volume de istorie, pentru care are o indiscutabilă vocaţie.
Sosirea în Vâlcea a trupelor ruseşti creează panică printre locuitorii Râmnicului, dar şi ai micilor localităţi învecinate. Un sentiment de teamă, de insecuritate începe să pătrundă insidios în sufletele oamenilor. Soseşte vremea arestărilor nocturne, a schingiuirilor în beciuri, a ridicării unei noi protipendade, ,,proletare”. Castelul din Călimăneşti e rechiziţionat din nou, de rândul acesta de armata sovietică (noiembrie 1945). ,,Toutes les nations y on campés”, notează cu amărăciune Ioana Cantacuzino într-o scrisoare către ,,tanti Lili”, o rudă din Capitală căreia îi datorăm, prin mijlocirea corespondenţei cu prinţesa, aproape toate informaţiile despre prizoniera din staţiunea de pe malul Oltului.
Ioana Cantacuzino2Singurătatea disperantă în care trăise până atunci începe să devină, odată cu instalarea la putere a comuniştilor, insuportabilă. Prinţesa era o fire dârză, intrepidă, din specia femeilor renascentiste, devotate muncii şi frumosului. Încarcerarea în propriul castel o macină, o demoralizează. După căderea mareşalului e liberă să plece, dar presupun ca n-avea unde, în Bucureşti situaţia fiind cu mult mai grea şi mai primejdioasă pentru familiile aristocratice. ,,Aşteaptă în linişte acolo, să scăpăm de timpurile astea” o sfătuia cu înţelepciune tanti Lili.
Încerc să mi-o închipui trăind în încăperile mai toată ziua binecuvântată de lumina soarelui. Un paradis al liniştii şi al tristeţii. O văd plimbându-se prin holul mare şi pustiu de la parter, ce va fi fost pe vremuri locul desfăşurării multor serate şi baluri fastuoase ce-şi istoveau luminile în zori, când doamnele şi domnii îmbrăcaţi în fracuri se retrăgeau în camerele rezervate la etaj şi deschideau ferestrele de la balcoane şi mai priveau o dată, lucind în apa Oltului, sclipirile de aur ale aurorei. Prinţesa trebuie să-şi fi instalat sălaşul, din cauza frigului, întruna din camerele mici de la parter. ,,Eu o duc relativ bine, scrie în noiembrie 1945. Mi-e cald – fac foc la o sobă de metal într-o cămăruţă (castelul avea cămine mari, monumentale!). Afară e foarte frig (-12 grade) iar pe masă am un minunat buchet de crizanteme ruginii din grădină. Ce-mi mai trebuie?”
E admirabilă această nepăsătoare acceptare a destinului la un om care trăise ani de zile într-o singurătate absolută. În clipele de relativă împăcare cu soarta, merge la Râmnic şi se aprovizionează cu cărţi pentru a avea cu ce-şi petrece vremea în lunile interminabile de iarnă. „De ziua mea (împlinise tocmai 50 de ani) am fost cu o femeie din sat la Râmnicu Vâlcea şi mi-am cumpărat o raniţă plină de cărţi. Abia le-am putut duce în spinare (…) Când m-am întors era noaptea târziu. Toată lumea din sat se minunează şi dă din cap cu milă că mi-am cumpărat cărţi pe vremurile astea. Eu sunt încântată de cadoul ce mi l-am făcut. 46 de cărţi, toate de istorie! O fericire pe care n-o mai gustasem de trei ani. Îmi trebuie însă multă tărie să nu stau toată ziua cu nasul în cărţi şi să las toată treaba baltă. ,,Prinţesa căpătase în ultimii ani ai vieţii pasiune pentru istorie şi se îndeletnicea cu redactarea unui studiu amplu despre Cozia Veche. O mare parte dintre manuscrise se păstrează. Istoria constituia pentru prinţesă nu numai un divertisment, dar şi un mod de a depăşi condiţia mizeră în care o aruncase soarta.
Cu vremea, mijloacele de subzistență se risipesc și e nevoită să-şi vândă lucrurile din casă pentru a putea trăi. Se pare că familia nu o ajută. Poate că nici nu avea resurse. E epoca în care moşierii sunt închişi, interogaţi şi torturaţi, iar proprietăţile lor sunt naţionalizate. ,,Ca să fac rost de ceva parale, scrie în 1945, merg marţea la Râmnicu Vâlcea la târg şi mai vând câte ceva. Ultima oară însă n-am avut noroc, nu au fost cumpărători deloc, iar un isteţ mi-a furat din buzunar ţigările şi 40 000 de lei.”
E greu dar şi jenant de imaginat cum o femeie crescută în copilărie într-o familie bogată, având în jurul ei valeţi şi cameriste şi servitori, abandonându-se apoi primejdioasei pasiuni de aviatoare, într-o epocă de început a aeronauticii sportive, şi cunoscând beţia dulce a înălţimilor, poate să ajungă într-un timp atât de scurt să înveţe lecţia cea mai umilitoare a vieţii. ,,Câteodată, îi scrie tantei Lili, visez câte o ,,femme de chambre”, un fecior, bucătăreasă cum am avut pe timpuri chiar în casa asta…” În locul lor îşi face singură, cu resemnare, toate treburile gospodăriei: ,,Eu sunt tot Duduia, ca pe vremuri, şi toate acestea cu toate că tai lemne, sap în grădină şi îmi vând lucrurile la târg la Râmnicu Vâlcea, ba intru să mănânc câte o ciorbă de fasole la unii şi la alţii… Dumnezeu să ajute şi să lumineze şi să întărească acest neam bun, deştept şi drept, când nu este stricat de ciocoi.”
Prinţesa aştepta, ca toată lumea, plecarea armatelor ruseşti din ţară. Sunt vremuri tulburi, incerte, nu numai pentru clasele avute dar şi pentru întreaga populaţie, care urmărea cu îngrijorare desfăşurarea nebuloasă a evenimentelor. ,,Ultimele zile ale Pompeiului, îi scria tanti Lili Ioanei, mi-au adus aminte de călătoria mea la Pompei, Neapoli, Capri… Ce timpuri! Şi unde am ajuns!”
Corespondenţa dintre tanti Lili şi prinţesă se transmite, dintr-o prudenţă absolut justificată, numai prin intermediari. În Râmnic, oamenii politici şi marii proprietari sunt arestaţi în timpul nopţii iar casele şi întreg avutul sunt expropriate. O spaimă rece se răspândește în tot oraşul. ,,Arestări peste arestări, se vaită tanti Lili în mai 1946, condamnări peste condamnări. Unde mergem şi ce ne aşteaptă, Dumnezeu ştie… Este o ironie amară, căci slăbim cu toţii văzând cu ochii. A venit faimosul Mehudin (bătrâna avea carenţe în cultură!), elevul lui Enescu. Locurile costau de la 60000 de lei în sus, dar noi, calici, l-am ascultat la radio.”
Din anul 1946 sănătatea Ioanei Cantacuzino începe să dea semne de şubrezenie. Singurătatea o mistuie fără milă. ,,Am trăit patru ani în pustnicie, dar mi-ajunge. Nu mai pot. Simt că în curând o să încep să latru…” Castelul de la Călimănești, deşi la marginea oraşului, e în atenţia puterii de curând instaurate. Autorităţile o spionează. În zori nu se străvede nici o rază de bucurie, de speranţă. Prinţesa duce o viaţă de martiră. În clipele de reverie îşi va fi amintit de anii în care zbura în înălţimi, în care nu ştia ce e spaima, caligrafiind pe albastrul graţios al cerului metafore ale extazului şi fericirii. ,,Cadrul natural e aici splendid, dar e atât de greu să fii la unison cu el! Fiind complet singură, caut să scap de urât îndeletnicindu-mă cu cercetări istorice asupra oamenilor şi locurilor de aici. E foarte interesant, dar eu nu sunt şoarece de bibliotecă. Sedentaritatea şi singurătatea completă prelungite mă apasă.”
În răstimpurile dintre treburile casei, se ocupă cu hrănirea păsărilor cerului, despre care lasă, în februarie 1946, câteva rânduri semnificative: ,,Cutia mea de pe fereastră e foarte căutată nu numai de vrăbii, ci şi de piţigoi, mierle, privighetori, rouge-gorges şi multe altele pe care nu mai ştiu cum le cheamă. Am agăţat o creangă sus, sub streaşină, aşa că ele stau acolo așteptând să le vină rândul… Am în geam un fel de volière în aer liber. Sunt foarte nostime cum se bat şi se iau la ceartă parcă ar fi oameni. De când am învăţat să-mi fac pâine, nu mai sufăr de foame…”
Corespondenţa, începând cu anul 1946, se răreşte, odată cu agravarea bolii (probabil, cancer). ,,Calmante, calmante, calmante… De două zile mă ţin numai cu calmante.” Şi: ,,Am pierdut cu totul obiceiul singurătăţii, nu-mi găsesc locul, şi calmantele au ajuns 30.000 de lei pastila” (mai 1947). O verişoară şi bună prietenă care îi solicită să fie găzduită la castel pe timpul verii, primeşte următoarele rânduri impresionante de la prinţesă: ,,O chestiune extrem de dureroasă pentru mine este aceea a situaţiei financiare, care nu-mi permite să-ţi pot oferi de mâncare. Cum facem în cazul ăsta? Eu mănânc ce pot. Nici de gătit nu ştiu să gătesc. Azi preţurile sunt: făină (care se găseşte foarte greu) 300.000, mălai – 250.000, ouă – 10.000, lapte – 25.000, brânză bucata albă 30.000, telemea kg 200.000, salată grămadă 1000.”
În ultimii trei ani ai vieţii prinţesa trebuie să fi suferit îngrozitor. Avem puţine informaţii din această perioadă. Miliţia îi confiscă maşina de scris (The Smith Premier) cu care îşi redacta corespondenţa. În anul 1950 e evacuată cu sila din propria-i casă, ,,repartizându-i o cămăruţă la o doamnă Iepureanu, pe strada principală a Călimăneştilor. A mai trăit câteva luni. S-a stins într-un anonimat total, alăturându-se atâtor mari valori şi spirite alese strivite de opresiunea comunistă. A fost înmormântată în cimitirul din Călimăneşti, de lângă podul Oltului, dar cimitirul, după ideea macabră a nu ştiu cărui activist local, a fost arat, în locul lui clădindu-se câteva blocuri. Prinţesa n-a avut parte de linişte nici după moarte.
Vila CantacuzinoN-am mai lucrat de multă vreme în ,,vila” în care mi-am petrecut atâtea ierni de muncă şi singurătate. Păstrez şi astăzi în memorie nopţile de viscol, când vântul, mângâind pădurea, vuia în rafale, biciuindu-mi nervii. Ieşeam din cameră (să fi fost aceeaşi cămăruţă în care se încălzea Ioana Cantacuzino cu sobă de metal?) şi pătrundeam în holul mare de la etajul I. Nu aprindeam lumina. Zăpada acoperea ferestrele mai mult de jumătate. De la etajul II, unde trebuie să fi fost pe vremuri camerele servitorilor, venea un foşnet indistinct de glasuri. Mă aşezam într-un fotoliu. Eram în compania trecutului, îi aparţineam în momentele acelea cu desăvârșire. Gândeam că acţiunea distructivă a timpului nu numai alterează, dar şi înnobilează sufletul. Mă abandonam în voie clipelor.
Petrecerea Ioanei Cantacuzino, a acestui as al aviaţiei prin Vâlcea şi recluziunea ei dramatică solicită un minim act de reparaţie. Castelul nobil al Cantacuzinilor e în paragină şi intrarea lui cât mai degrabă în aria muzeisticii naţionale se impun. Mă întreb dacă în vremurile noastre pragmatice mai există oameni care să-şi vândă bibelourile scumpe din porţelan de Saxa pentru a cumpăra o carte de istorie. Prinţesa a dat exemplu contemporanilor nu numai de curaj şi măreţie şi indiferenţă în faţa morţii, dar şi de o puritate sufletească rar egalabilă.

Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 149-159.

 


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien