Return to Personalități…

Geo Bogza

 

 

Geo Bogza

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „ANTIM IVIREANUL” VÂLCEA

Serviciul „Informare bibliografică şi documentară”

„PERSONALITĂŢI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ÎN TRECERE PRIN VÂLCEA”

Nr. 4, 2012


Coordonator colecţie: Felix SIMA

Redactor: Flori GHIŢĂ

Procesare electronică: Alina – Mihaela NICOLA

 

GEO BOGZA

CARTEA OLTULUI

STATUIA UNUI RÂU.

Bucureşti, Editura MINERVA, 1976

 

„ În vara anului 1939, pe când omenirea se afla

în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, născându-se în mintea mea

ideea de a scrie această carte, Bunty mi-a împrumutat

bicicleta ei, pentru a călători în lungul Oltului.”


XXVIII CÂT DE MARE POATE FI SĂRĂCIA

[…] Înainte de a ajunge la mânăstirea Cozia, Oltul trece pe lângă gospodăriile părăginite a două bătrâne. Într-o seară, una dintre acestea stă în prag, cătând în lungul drumului, cu ochii roşii şi umflaţi.

– De ce ai ochii roşii, mătuşă?

– De plans, maică.

– De ce ai plans, mătuşă?

– De foame, maică.

– Bărbat n-ai, mătuşă?

– A murit, maică.

– De ce a murit, mătuşă?

– De foame, maică.

Chircindu-se pe prispă, povesteşte cum i-a murit bărbatul. Toamna se sfârşise repede, până ce n-apucase să se coacă porumbul. Avusese în spatele casei două sute de cuiburi, la care trudise toată vara. Dar fusese o vară friguroasă, şi porumbul rămăsese verde. Zăpada l-a prins crud, intra unghia în el, laptele mustea sub coajă.Cum să-l macini, cum să-l mănânci?

Şi a venit iarna lungă şi grea, cu cu drumuri anevoioase prin troiene, după o sită de mălai, pe la călugări, prin cătune. Omul ei, de vreo doi ani, zăcea la pat, beteag. Vecina era văduvă mai de demult. Erau numai ele două şi bolnavul. După Crăciun, mălai n-au mai găsit pe nicăieri. Rădeau tuciul, până rămânea fierul gol. Şi iarna era tot mai grea, în pădure urlau lupii de foame. Atunci, s-au vorbit între ele, toată noaptea, iar la ziuă, ea s-a apropiat de bărbatu-său: – Ioane, nu mai e mălai deloc, nu mai putem să te ţinem şi pe tine. El i-a răspuns: – Bine, Mario, fă aşa cum ştii tu. Şi şi-a pironit ochii în tavan şi nu i-a mai luat de acolo. A stat aşa trei zile şi trei nopţi, iar a patra zi a murit. L-au îngropat călugării.

Acum, singure, au pus din nou porumb şi aşteaptă să-l culeagă, dacă s-o coace până nu dă zăpada.

Bătrâna îşi încheie povestea şi, fără să mai adauge nimic, porneşte spre Cozia, unde au început să bată clopotele şi toaca. În pridvorul mânăstirii, pe întreg peretele, infernul e zugrăvit după o închipuire naivă şi înfricoşată. Diavoli cu coarne de ţap şi limba roşie fierb oameni în cazane de smoală, pe când alţii îi iau în furci, cu faţa schimonosită de răutate. Pretutindeni, sunt numai flăcări şi fum, şi trupurile goale, puse la tot felul de cazne, ale păcătoşilor. Femeia care şi-a lăsat bărbatul să moară de foame, priveşte pustie şi încremenită. Şi nu s-ar putea spune dacă se teme mai tare de ceea ce o aşteaptă pe lumea cealaltă, sau de iadul pe care ea îl cunoaşte, al nopţilor lungi de iarnă, în inima munţilor, din care urcă urletul lupilor înnebuniţi de foame.

Treptat, coboară întunericul şi, tăcuţi în sutanele lor negre, călugării se adună la slujbă.

XXIX PLUTAŞII

Potolindu-şi, pe o albie de pietre din ce în ce mai mărunte, zbuciumul apelor, Oltul străbate o zonă de dealuri care, la rândul lor, scad mereu, deschizându-i în faţă zări tot mai largi. Dar înainte de a se pierde cu totul, aceste ultime înălţimi îngrămădesc pe malurile lui una dintre cele mai solare bogăţii ce i-a fost dat să întâlnească vreodată: livezile de pomi fructiferi. Rodul lor, ca şi al viilor, e fabulos.

În acest torenţial belşug, după ce lasă în urmă Râmnicu – Vâlcea, luminoasă şi surâzătoare grădină, din care se înalţă ziduri albe de case şi biserici, Oltul întâlneşte un sat deosebit de toate celelalte, iar numele lui e Olanu. De la răsăritul soarelui, pustiu e, până în amurg, ca în vremuri de bejenie. Rareori, vreo femeie se zăreşte, dar numai cât trece, ca o umbră, dintr-o ogradă în alta. Ici – colo, pe prispa caselor, câte un moşneag îşi încălzeşte oasele la soare. Nici copii nu se văd, decât dacă sunt mai mici de cinci ani. O linişte mare, nefirească, pluteşte pe uliţe.

Una dintre nevestele care, la răstimpuri, se arată, ar spune că e un blestem. De când se ţin minte, ele singure muncesc pământul. Copiii, tocmai când să le fie de un ajutor, pornesc pe urma bărbaţilor. Obidite, femeile iau sapa pe umăr, înţepenesc poarta şi ies la camp, lăsându-şi gospodăriile în paza câinilor.

În tot acest timp, bărbaţii, care de o sută de ani îşi trec din tată în fiu nepăsarea faţă de ogoare, odată cu fiorul altei chemări, călătoresc pe drumul de fier, spre miazănoapte. Trenul îi poartă printre pereţii tot mai masivi ai munţilor, ducându-i, în cele din urmă, chiar în inima lor, unde Cozia ridică spre cer cea mai temută cetate. E Locul în care Lotrul se varsă în Olt. Aici se întocmesc plutele şi începe plutăritul – statornica îndeletnicire şi neistovita pasiune a oamenilor din Olanu.

Lotrul nu este doar cel mai limpede afluent al Oltului, ci şi un neobosit cărăuş: adeseori, aduce cu sine, retezate de tăişul topoarelor, generaţii întregi de brazi. S-ar spune că toată pădurea coboară pe ape, să se legene îndelung, şi să doarmă somnul cel mai adânc. În acele zile, la picioarele Coziei, atât de multe trunchiuri acoperă Oltul, subţiri şi lungi, aliniate unul lângă altul, încât alcătuiesc o claviatură fantastică. Poate că pe ea o au în minte hoinarii din Olanu, când îşi părăsesc gospodăriile şi iau drumul până aici, dornici să fie legănaţi şi ei de ameţitoru-i freamăt.

Dar înainte de a sosi în valea cea largă a Oltului, spre a fi îmbinate pentru marele şi ultimul lor cântec, toate acele trunchiuri – uriaşe fluiere, uriaşe tulnice – au călătorit în torentul Lotrului şi au în urmă o întreagă poveste. E însăşi povestea sălbaticului râu, a drumului său printr-un ţinut în care viaţa a rămas la formele cele mai vechi. Din valul de civilizaţie care a înaintat pe faţa lumii, nici cea mai mică undă n-a putut răzbate în refractara strâmtoare. De o parte şi de alta a ei, munţii se ridică asemeni unor troiene grămădite de furtunile istoriei care, veacuri de-a rândul, au bântuit pe aici.

În lungul acestei văi, coboară dinspre Ciungetu, cătun pierdut la capătul ei cel mai îndepărtat, oameni a căror înfăţişare e atât de aspră, încât par că vin din însuşi viforul trecutului. Ce ar putea să-i deosebească de strămoşii lor de acum cinci sute sau o mie de ani? În nici un caz, îmbrăcămintea. Tot ceea ce au pus pe ei şi-au lucrat singuri, folosind doar câteva instrumente primitive. Au înjunghiat mielul, l-au jupuit şi l-au făcut căciulă. Opincile din picioare mai au pe ele părul roşcat al viţelului din ogradă. Cojocul l-au croit din piei de oaie, iar nasturii i-au tăiat din lemn de corn, cu aceeaşi custure cu care au înjunghiat viţelul şi cu care, mai apoi, şi-au cioplit şi un fluier, pentru orele de melancolie.

Din satul lor coboară, urmând firul Lotrului, pe cai mărunţi. Şi sunt şi ei mărunţi, îndesaţi şi cioturoşi, părând ciopliţi cu barda din trunchiuri noduroase de copac. Nu sunt frumoşi. Au faţa severă, lipsită de simetrie, iar mustăţile yburlite, agresiv. De sub căciulă, părul le cade în plete, până la umeri. Aşa vor fi arătat, cu jumătate de mileniu în urmă, oştenii pe care Mircea îi ridica în apărarea acestor ameninţate pământuri.

Femeile sunt tot atât de scunde, tot atât de cioturoase, şi cu o aspră îmbrăcăminte. Şi vin şi ele călare, cu un ied la oblânc sau cu o desagă de miei. Numai cele bătrâne, care nu se mai zbat atâta pentru viaţă, poartă pe cap, liniştite şi grave, o lungă maramă care le fixează, ca într-o efigie, profilul de femei dace.

Prin neîmblânzita vale, străjuită de troiene de cremene, Lotrul soseşte încărcat cu roadele unui uriaş masacru. Departe, în jurul izvoarelor lui singuratice, valuri de oameni, înarmaţi cu topoare, se abat când pe o culme, când pe alta, cu rapacitatea valurilor de lăcuste, şi culcă pădurile la pământ. Acolo, apa ploilor e păstrată pe coaste, la mare înălţime, în lacuri artificiale, şi nu e slobozită decât atunci când trebuie să poarte, prin scocuri anume construite, peste prăpăstii de netrecut, trunchiurile jupuite de coajă şi prefăcute în buşteni.

Oricât de grei ar fi, aceştia ţâşnesc în lungul jgheabului, ca săgeata din arc. Apoi, Lotrul îi poartă laolaltă, într-un flux ce nu se mai termină, încât sunt zile când el pare mai mult un un râu cu valuri de lemn, făcându-şi loc, anevoie, prin uriaşa pietrăraie a munţilor.

Jos, lângă piciorul negru al Coziei, plutaşii lucrează de zor. Rând pe rând, brazii bătrâni şi groşi, care dau notele profunde, sau cei tineri şi subţiri, ai sunetelor înalte, sunt rânduiţi pe faţa Oltului, fiecare la locul lui, pentru ca întreg şi armonios să fie cântecul.Aşa întocmesc oamenii din Olanu – aplecaţi cu grijă şi bucurie asupra ei, nerăbdători să o vadă gata cât mai curând – enorma şi gingaşa claviatură a plutei.

Când a fost pe deplin încheiată, fiecare brad legat de ceilalţi, jucând numai atât cât e nevoie, patru inşi care, din acel ceas, nu se vor mai despărţi multă vreme, o desfac de la ţărm – şi marea aventură începe. De foarte de sus, de pe zidurile abrupte ale Coziei, caprele urmăresc, curioase şi aprobatoare, primejdiosul început de călătorie.

Din prima clipă, puternice vârtejuri au şi prins fragila alcătuire în tumultul lor. Cei patru abia ajung să o stăpânească. Iar încercările prin care trec nu le dau răgaz nici să respire. Instalaţi la cârme, doi în faţă şi doi în spate, ei se străduiesc să o ferească de ghearele şi dinţii care o pândesc. Dar abia au scăpat dintr-o vâltoare, ce îi sălta nebuneşte, într-un ritm furtunos, când ţărmurile – numai bolovani şi stânci colţuroase – încep să se apropie unul de altul, fără să ţină seama de existenţa lor şi de iuţeala cu care vin la vale. Cu îndârjire şi disperare, aprigii cârmaci se luptă să se menţină pe firul alarmant de îngust al torentului. Ca şi cum şi-ar da seama de ceea ce e în joc, pluta răspunde numaidecât, la fiecare gest, supusă, cu multă sârguinţă. În sfârşit, alunecă prin strâmtoare, abia zgâriindu-se de maluri.

Însă numai după multe asemenea încercări, se apropie cea mai cruntă dintre toate. O stâncă neagră, duşmănoasă, în jurul căreia apele cotesc brusc, sporindu-şi viteza şi vuind înnebunite: Talpa Ursului. Timp de câteva secunde, plutaşii o simt, parcă, pe pieptul lor. Planşei, care se năpusteşte vijelios la vale, ei trebuie să-i imprime, dintr-o singură mişcare, volta unei păsări în ybor. Dacă nu izbutesc, se fac ţăndări.

Cu priviri agere, scăpărând asemeni unor amnare pe muchiile de cremene, cei patru inşi mânuiesc cârmele, străbătuţi de fiorii de gheaţă ai jocului cu moartea. Bine proptiţi în trunchiurile pe care le simt neliniştite, îşi prelungesc în fibrele acestora tendoanele şi nervii, pentru a alcătui, ei patru şi pluta, o singură făptură, suplă, sensibilă, atentă. Cu cât pericolul se apropie, şi trupul şi mintea li se încordează, ca un arc. După cum vor slobozi săgeata, vor mai apuca sau nu apusul soarelui.

Astfel înfruntă ei primejdiile ce le stau în cale. Adunând în fiinţa lor toate virtuţile de care sunt în stare, trec prin multele ameninţări fără să-şi piardă cumpătul, sfârşind prin a învinge. Zeci de cataracte, stânci şi strâmtori aleargă unele după altele înapoi, în timp ce piscurile de calcar par că dansează pe cer.

Cândva, ameţitoarea horă a culmilor rămâne în urmă, ca un vis de necrezut, şi începe câmpia. Zările se desfac largi, într-o parte şi alta, ritmul Oltului se domoleşte, iar plutaşii nu mai au să se ferească decât de morile plutitoare. Cu acoperişul lor de şindrilă, scorojit de soare, şi cu mica fereastră în care seara pâlpâie o lampă, acestea au înfăţişarea unor case de ţară, nu lipsite de o anume taină, cum se leagănă încet pe singurătatea apelor. Roata greoaie pune în mişcare pietrele, cu un uruit înfundat şi, în timp ce claviaturile de brazi alunecă spre miazăzi, abia fâşîind,în privirile morarilor şi ale plutaşilor două vechi lumi se încrucişează, fiecare cu frumuseţea şi misterul ei.

CÂMPIA DE ASEMENI SE DOVEDEŞTE ENORMĂ

Într-un amurg, pe ţărmul stâng al Oltului, se iveşte un sat, ale cărui prunduri se umplu dintr-odată de copii, care sar în apă şi încep să înoate spre convoiul de plute, gălăgioşi. Fete sau neveste tinere îi urmează, cu îndrăzneală, săltându-şi deasupra undelor, la fiecare mişcare a braţului, sânul rotund. Atunci, plutaşii ştiu că au ajuns acasă, la Olanu. Întrerupând călătoria, trag la mal, în seara ce se vesteşte, mai mult decât oricare alta, plină de bucuria adâncă şi simplă a vieţii.

Înconjuraţi de ceata copiilor şi de curajoasele înotătoare, ei urcă spre sat. Curând, focuri de vreascuri trosnesc în vetre, vacile sunt mulse în coşare, peste uluci zboară tot felul de chemări, la fântâni e îmbulzeală, femeile forfotesc de colo până colo şi mereu se aud porţile scârţâind. Orele trec una după alta, totuşi ferestrele rămân luminate, cârciuma nu se închide nici la miezul nopţii,iar uliţele răsună de glasuri bărbăteşti.

Dar, odată cu zorile, toată această sărbătoare ia sfârşit: bărbaţii îşi umplu traista cu mălai şi coboară la Olt, femeile se îndreaptă spre ogoare. Şi satul rămâne iarăşi pustiu.

În vale, plutaşii se apucă din nou de lucru: alăturând claviaturile pe care le-au coborât din munţi, le leagă între e3le, alcătuind altele mai mari, pe dimensiunile viitoare ale Oltului. Către prânz, noile plute alunecă spre miazăzi, printr-un rai de podgorii şi livezi.

Toţi pomii fructiferi din partea aceasta a pământului şi-au dat întâlnire aici şi s-au luat la întrecere.

Pe dealuri scăldate de lumină, livezi de vişini, de cireşi, de caişi, risipesc o frenezie de culori şi miresme, în timp ce acelea în care, majestuoşi, îşi rotesc coroana nucii, par areopaguri ale lumii vegetale. Respectaţi de întreaga fire, monumentalii copaci poartă, în frunzişul amărui, rodul unei netulburate meditaţii. În coaja lui, concentrat, substanţial, hrănitor, miezul de nucă materializează toate virtuţile unui proverb.

Cu totul altfel rodesc perii. Din cele mai nobile altoiuri, fructele lor sunt ca sânii puţin obosiţi şi, tocmai de aceea, plini de o gravă frumuseţe, ai unei femei care a cunoscut fericirea şi melancolia maternităţii. Fructele merilor, în schimb, perfecte în sfericitatea lor, plesnesc sub năvala sevelor tinere.

Vin apoi prunii, cei mai modeşti şi cei mai fecunzi. În septembrie, de încărcate ce cunt, crengile stau să se rupă, şi, adeseori, se rup. Dar, în primăvara următoare, uitând ce au pătimit, generoşii pomi se lasă din nou prinşi în dulcea taină a rodirii.

Însă marea faimă a acestui petec de ţară o fac viile. Din timpuri foarte vechi, ele sunt – cât cuprind ochii – cea mai familiară privelişte, sub al cărei farmec intră şi oameni şi locuri. Cei ce trăies aici, într-un orizont de amfitreate însorite, îşi dezvăluie un alt fel de a fi decât cei de la munte sau de la şes. Mai senini, mai visători, mai deschişi la vorbă şi la suflet, ei amintesc de navigatorii obişnuiţi să poarte, în legănarea corăbiei, de pe îndepărtate tărâmuri, nepreţuite licori şi rare miresme.

Din ce adâncuri ale humei extrag viile sucul divin care, spre toamnă, umple ciorchinii? Şi din ce limpezimi ale cerului? În boaba aurie, şi ea de o sfericitate perfectă, e concentrată toată lumina soarelui dintre cele două echinoxuri.

Acum, Oltul nu mai curge printre maluri precis conturate, ci îşi mută undele, după marile ploi, când într-o parte, când în alta, pe o albie mult mai largă decât fiinţa lui. Un larg teritoriu e acoperit cu pietre aduse din munţi, o avalanşă de gresii şi calcare, unele cât oul de struţ, altele cât genunchii de miel. La fiecare viitură, valurile le mână mai departe, sfărâmându-le ca un concasor, transformând nestatornica albie într-o uriaşă balastieră.

La fel curg toate apele de pe versantul de miazăzi al Carpaţilor. Afluenţii Oltului sosesc pe un pat de pietre atât de lat, încât firul lor abia se zăreşte. Doar Topologul e ceva mai adunat şi mai repede, aşa că, aproape de vărsare, poate mâna o moară. Faţă de morile de pe Olt, ea pare un ceasornic minuscul, ce-ar măsura trecerea timpului, în tovărăşia unor solemne orologii.

Pierduţi în fluviala fâşie de bolovani, care, până la urmă, se va preface în nisip, plutaşii alunecă pe braţul principal al râului. […]

Din inima Carpaţilort până la Dunăre, plutaşii călătoresc două săptămâni, uneori mai mult. Zile după yile, ei alunecă la vale: veghind la capetele plutei, cât sunt de înalţi, în cămăşile lor albe, mişcând din timp în timp, alene, cârma. Şi în călătoria lor, totul e mai odihnitor, fără de griji, lipsit de încordare.[…]

OAMENII MUNŢILOR ŞI AI CÂMPIEI STAU FAŢĂ ÎN FAŢĂ

[…] Uneori, însă, pe întinderea câmpiei izbucnesc furtuni. Nori sfâşiaţi de fulgere se învălmăşesc ameninţători, înnegrind orizonturile. Curând, apele prind să fiarbă şi trunchiurile se smucesc într-un ritm pe care suplaclaviatură nu-l mai cunoscuse de mult. Cu priviri de cremene, atenţi şi agili – munţii reînviind în reflexele lor – bărbaţii din Olanu fac faţă vijeliei, luptându-se cu valurile furioase. Şi de data aceasta ies învingători; dar ploaia care se dezlănţuie, înecând pământul, spală totul, aşa că, de cele mai multe ori, rămân doar cu pluta şi tuciul. Acum, vine pentru el cel mai greu moment din întreaga călătorie: al foamei.

Traista cu mălai şi uneltele de prins peşte călătoresc în neştiute adâncuri. Nici focul nu au cu ce să-l mai aprindă. Iar întunericul nopţii acoperă totul, deodată. De undeva, din depărtări nelămurite, se aude lătrat de câini şi se zăresc, parcă, lumini.Dar cât e până acolo? Abia spre sfârşitul zilei următoare, după ce au călătorit din nou, flămânzi, sub razele nemiloase ale soarelui, ajung în vreunul dintre satele pe lângă care trece Oltul. Sunt vânjoşi, cu figuri dârze, altminteri ar putea fi luaţi drept cerşetori. Nu mai au pe ei decât cămaşa şi, de istoviţi, abia se ţin pe picioare. Aşa sunt deprinşi plugarii din câmpie să-i vadă apărând, în urma marilor furtuni. Îi cunosc: plutaşii! … cei care vin pe apă, tocmai din munţi. Şi tot satul se strânge în jurul lor, ca în jurul unor naufragiaţi.

Curând, dintr-un ceaun încins şi generos, nevestele răstoarnă mămăliga, scoţând apoi de prin cămări cepe aurii şi bucăţi mari de brânză. Şi e iarăşi cum a fost între ţărani, dintotdeauna, de când se ştiu. Cuviincioşi şi gravi, se strâng în jurul mesei scunde. În mireasma aburului cald, pribegii zâmbesc, uitând necazurile ultimelor zile.

Oamenii de la munte şi cei de la şes stau faţă în faţă, cu viaţa şi poveştile lor. E vechea, neistovita confruntare dintre ţărani. Aşadar,acolo porumbul nu apucă să se coacă până ce dă zăpada… Aşadar, boii sunt mici şi osiile căruţelor de lemn… Aşadar, pe aici, fac toată iarna focul cu coceni. Ei, acolo, au lemne câte vrei, pădurea porneşte chiar din spatele casei. E mare lumea, şi felurită.

De ce trăiesc unii la munte, de ce trăiesc alţii la şes? Cine ar putea spune? Aşa s-au pomenit! Acesta e cuvântul, fundamentala explicaţie. Îl rostesc, şi parcă un copac creşte în ei, cu rădăcinile înfipte în pământul pe care au văzut lumina zilei şi nu-l mai pot părăsi. Unii, între pereţi aspri de piatră; alţii, pe ţărâna fecundă a câmpiei; iar alţii, pe ţărmul întinselor ape. Aşa s-au pomenit! Şi nu mai e de adăugat nimic.

Va urma

 


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien