Return to Personalități…

Alexandru Vlahuță

 
 

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „ANTIM IVIREANUL” VÂLCEA

Biroul „Informare bibliografică şi documentară”

PERSONALITĂŢI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ÎN TRECERE PRIN VÂLCEA

 

                     Coordonator colecţie: Felix SIMA

                                      Redactor: Flori GHIŢĂ

              Postprocesare: Alina – Mihaela NICOLA

Nr. 3

   ALEXANDRU VLAHUŢĂ

     ROMÂNIA PITOREASCĂ

(Texte reproduse după ediţia integrală, alcătuită de Valeriu Râpeanu, publicată la Editura BLASSCO, 2006)

În Vâlcea

Pe la nămiezi pornim înainte pe şoseaua netedă, care taie de-a curmezişul dealurile ce se lasă din poalele Parângului şi se întind buziş între Olteţ şi Olt, până în câmpiile Romanaţilor. Văi şi coline sunt înecate de soarele arzător de iuliu şi nici o abureală de vânt. Iarba şi tufele prăfuite de pe marginea drumului pălesc, ca bătute de pară. În depărtare, miriştile scânteiază. Pe imaşurile dezvălite, oile stau grămadă, cu botul în pământ, înghesuite una într-alta, ca să-şi ţie umbră. Crâmpei de nor nu se zăreşte – tot cerul pare că arde deasupra noastră. Aerul tremură de zăpuşeală şi ochii ne dor de atâta lumină. Într-un nor de praf şi urmăriţi de o droaie de câini care ne asurzesc, străbatem satul Fometeşti, aşezat la curmătura dealului Gurguiata, în spatele muntelui Slătioara – şi pe la toacă ajungem în târguşorul Horez, aşternut pe opcina Urşanilor, cu dughenile lui mici, aşezate de-o parte şi de alta, pe-o singură uliţă. Mai mergem o jumătate de ceas printre dealuri acoperite de păduri şi sosim la mănăstirea Horez, întemeiată de familia Brâncovenilor către sfârşitul veacului al şaptesprezecilea.

   Aici suntem în mijlocul judeţului Vâlcea, podoaba mândrei Oltenii şi unul dintre cele mai frumoase ţinuturi ale ţării. Multe şi minunate lucruri are de văzut călătorul în Vâlcea. Numai când îi străbaţi văile ei încântătoare, umbrite de livezi, spintecate de izvoare repezi şi acoperite de lanuri îmbelşugate, înţelegi şi grija cea mare cu care-şi zideau locuinţele şi sfânta dragoste de pământ a vechilor moşneni, care se întăreau, ca în nişte cetăţui, în culele lor înalte şi, în zilele de nelinişte şi de năvăliri, trăgeau plugul sub şopron, zăvorau uşile de fier şi se aşezau cu flintele la metereze. S-au împărţit gospodăriile de odinioară, moşiile s-au dumicat pe mulţimea gurilor, multe din averi s-au înstrăinat, şi culele – micile castele ale vâlcenilor – s-au părăginit. Astăzi, urmaşul vechiului  moşnean, stăpân pe o palmă de loc – „boier încins cu tei” – îşi pune drobul de mămăligă-n sân şi-ncalecă pe deşelate o umbră de cal; dar de supus nu-l supune nevoia, oricât de sărac ar fi, el slugă nu se bagă şi, când îl întrebi de unde-i, îşi dă căciula pe ceafă şi-ţi răspunde semeţ: „sînt vâlcean” – ca şi când tot judeţul ar fi al lui. Şi are, într-adevăr, de ce să fie mândru. Acestei bogate fâşii de pământ ce se lasă din culmea Plătăneştilor, ca o perdea lungă şi grea, cu falduri largi, natura i-a dat cu amândouă mâinile din toate frumuseţile şi din toate comorile cu care-i înzestrată Ţara Românească. Pâinea şi sarea – simbolul strămoşesc al îndestulării şi al ospitalităţii patriei noastre – se găsesc în Vâlcea să saturi un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne în jos, vezi numai lanuri de grâu, fâneţe şi întinse ogoare de porumb. La miază-zi, chiar în pragul judeţului, cum vii dinspre Romanaţi, ai în faţă dealul viilor, vestitele podgorii de la Drăgăşani; păduri de nuci seculari şi de pomi împodobesc colinele cât vezi cu ochii; de la gura Cernişoarei în sus, între Olteţ şi Olt, Vâlcea e o livadă încântătoare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu pajişti înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele pe marginea râurilor, cu drumuri albe şi netede ce s-aştern ca nişte dungi de luminăpe brâiele verzi ale dealurilor. Şi bogăţia aceasta de privelişti atrăgătoare, darurile şi frumuseţile acestui pământ binecuvântat, au croit o fire mai deosebită ţăranului de aici. În privirea lui deşteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul lui semeţ, cu pieptul înainte şi cu fruntea sus, în vorba lui cumpănită şi dezgheţată şi-n felul cum te întâmpină şi te ospătează în cei patru păreţi ai lui, are ceva din măreţia blândă a naturii care-l înconjoară, din dărnicia largă a pământului pe care trăieşte, din aerul curat şi sănătos pe care-l respiră. De la cea dintâi vorbă, de cum îţi zice „bună ziua”, simţi că ai de-a face cu un om de ispravă, gata să-ţi dea un sfat bun, o mână de ajutor dacă e nevoie – şi asta – fără socoteli negustoreşti, fără nici un gând de răsplată, mulţumit că i-ai adus prilej să facă şi el un bine. Şi câtă plăcere simţi să vezi cum îşi iubeşte ţăranul vâlcean toate lucruşoarele gospodăriei lui, cum caută să le înfrumuseţeze şi în tot ce face să puie ceva din sufletul lui, din gustul şi priceperea lui, din darul mâinilor lui meştere şi răbdătoare. Mă oprisem la o casă ţărănească de pe valea Cernei şi mă uitam cu drag la poarta ogrăzii – o poartă grea de stejar, lucrată toată în sculpturi migăloase, cum se lucrau în vremurile vechi uşile sfintelor biserici.

–        De cine e făcută poarta asta aşa frumoasă? Întreb pe tânărul gospodar, care ne ruga, cu stăruinţă, să poftim înăuntru.

–        A, e de mult – a fost la casa bătrânească… e făcută de un unchi al tatei, Ilie Rotaru îi zicea lui.

–        Azi nu se mai fac lucruri de astea…

–        Ba, pe aici se fac. Lucrăm şi noi, aşa, cât ne taie capul.

   Şi ne-a dus în casă şi ne-a arătat un război de ţesut şi-un gherghef şi-o furcă de tors şi multe alte scule de-ale casei, lucrate toate de mâna lui, împodobite cu tot felul de înflorituri săpate în lemn, ca de cel mai iscusit meşter.

   Şi ce simplu, ce frumos ne spunea, zâmbind de mirarea noastră:

–        Astea, iarna le lucrăm, când nu prea avem ce face… Stăm la vatră şi ciopârţim şi noi,ba una, ba alta, ca să nu şedem degeaba şi ca să mai treacă ziua. Nu-i vorbă, tot atâta se toarce şi cu o furcă mai aşa, dar parcă-ţi umblă mâna mai uşor pe-o sculă frumoasă şi, nu ştiu cum, iese şi lucru mai curat. Şi pe urmă, rămâne la feciori şi-şi aduc şi ei aminte – cum pomenirăm şi noi, bunăoară, pe unchiu tatei. De câte ori ne uităm la poarta lui, parcă-l vedem pe el…

   Grija aceasta de a-şi lega viaţa de un lucruşor care va rămânea pe urma lui, la care se vor uita feciorii cu drag, când el nu va mai fi – această duioasă întindere de braţe, a celui care se duce, spre cei care or să vie, este semnul unei simţiri alese şi-al unei bunătăţi largi, înălţătoare, pe care ţăranul vâlcean pare c-o respiră cu aerul sănătos al văilor şi al pădurilor care-l înconjoară.

Pe Cheia Bistriţei

   De la mănăstirea Bistriţa în sus, locurile se sălbăticesc, văile-s tot mai înguste şi mai râpoase, dealurile acoperite de  păduri se-ncolăcesc, se-ncalecă şi-nchid zarea din toate părţile. E aşa de adâncă şi sfântă tăcerea, că înaintezi cu grijă, pare că ţi-e frică să nu deştepţi, cu zgomotul trecerii tale, cine ştie ce fiinţi legendare adormite de mii de ani în liniştea acestor pustietăţi. După vrun ceas de drum cotit prin strâmtori şi desişuri întunecoase, auzi un vuiet, o gâlgâire de izvoare, ca şi cum o stavilă s-ar fi abătut deodată din calea undelor nerăbdătoare – valea se deschide, codrii se trag la o parte, o privelişte neaşteptată, negrăit de mândră, se înfăţişează ochilor. Sus, pe brâul muntelui din faţă, răsar dintre copaci turnuleţele mănăstirii Arnota, sfânt lăcaş în care se odihnesc oasele bunului şi milostivului nostru Domn Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe malul drept al Bistriţei, s-aşterne o poiană de toată frumuseţea. În mijlocul ei se ridică zidurile cenuşii ale Mânăstirii Bistriţa, clădire mare, arătoasă, întemeiată acum patru sute de ani de Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stâlpii vechei şi puternicei familii a Pârvuleştilor, cu care domnii de pe vremuri căutau să se-nrudească pentru mai bună pază şi îngrădire a tronului.

   De aici încolo nu mai poţi răzbate decât cu piciorul. Chiar din spatele mânăstirii intri în cheia Bistriţei, în lumea prăpăstiilor şi-a vâltorilor: tot muntele e crăpat de sus şi până jos şi , pe fundul acestei tăieturi, între înalţii păreţi de piatră, s-azvârle Bistriţa, vijelios bătându-şi nahlapii *(undele) de stânci, c-un zgomot asurzitor. În păretele din dreapta, la o înălţime ameţitoare deasupra torentului, se deschide peştera Sfântului Grigore. O potecuţă cu trepte scobite în piatră, te duce de-a lungul cheiei, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini înguste, prin care de-abia te strecori şi mergi târâş, prin întuneric, ca vreo zece paşi, până dai subt  o boltă înaltă care primeşte puţină lumină de afară prin crăpăturile păretelui din dreapta.; apoi te cobori pe sfărmături de pietre în tinda peşterei, la paraclisul Sfântului Grigore; de aici se despart două hrube adânci, întunecoase; una „a liliecilor”, unde într-adevăr huzuresc aceşti zburători ai nopţii ca în propria lor domnie, alta „a chiliei”, care te suie prin fel de fel de cotituri la o chilioară părăsită, cu icoane şterse, cu pereţi afumaţi, acoperiţi de vechi pisanii – urmele pusnicilor cari, retraşi din lume, şi-au fost închis viaţa de bunăvoie în tainiţele aceste umede şi întunecoase.

   Toţi munţii de prin părţile acestea sunt sparţi şi scorboroşiţi de ape. Cărări înguste şi primejdioase te poartă pe margini de prăpăstii în adâncul cărora ţi-e frică să te uiţi. Pe une locuri pământul sună sub picior ca o boltă. Pe sus vezi stânci uriaşe scoase din zid, gata să se prăbuşească. Copaci chirciţi, schilozi, cu ramuri strâmbe, ies de prin crăpăturile păreţilor de piatră. Te crezi într-o lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare dezastru. Doar glasul apelor zbuciumate răsună ca un bocet în tăcerea şi neclintirea atâtor ruini.

Râmnicu – Vâlcii

Valea Oltului

   De la obârşia Bistriţei, de sub curmătura Văleanului, mergi mai bine de trei ceasuri spre răsărit, pe sub codrii ce se lasă din culmea Parângului şi dai de cheia Recei, în pragul cărteia se deschide fantastica peşteră Stogu. Te sui anevoie pe-o scară de grohotiş, până la intrarea ei largă, triunghiulară, din vârful căreia atârnă o stalactită de mărimea unui om aproape, podoabă uimitoare ce pare că înadins stă spânzurată acolo, ca să te vestească de ce minunăţii ai să vezi mai departe. Într-adevăr, abia faci vreo douăzeci de paşi în gîrliciul peşterei şi te găseşti înăuntrul unei bolţi uriaşe, din tavanul şi de pe pereţii căreia mii de stalactite lucii şi străvezii , candelabre, potire acoperite cu năframe de piatră, ciucuri mari şi perdele horbotate, din încreţiturile cărora se preling şi cad picături de apă (lapte de piatră) pe creştetele stalagmitelor de jos, ce cresc în felurite forme, înălţându-se spre podoabele de sus. Mai în fund găseşti tidve de urşi, oase risipite de cine ştie câte mii de ani; pe sub păretele din dreapta, un izvor lunecă încet, cu sclipiri argintii, răsfirându-şi apa limpede ca o pânză de lumină pe lespezi netede de alabastru; hrube înguste se deschid pe de lături, tainiţi încâlcite se scoboară în adâncimile întunecoase ale muntelui, în care înaintezi orbecăind şi de la o vreme păşeşti tot mai încet şi tot mai cu grijă – temeri nedesluşite te năvălesc, începi s-asculţi tăcerea pustiului, ca un copil lăsat singur în întuneric – dorul de lumina soarelui te cheamă îndărăt.

   Pe sub seară scoborâm în satul Olăneşti, vestit prin băile lui de ape minerale şi prin marmura care se găseşte în munte. A doua zi, dimineaţă, suntem în Râmnicu – Vâlcii. Oraşul se urcă pe un tăpşan trăgănat pe malul drept al Oltului. Biserici multe îşi înalţă turnurile strălucitoare dintre copaci.; case vechi, tupilate sub coperişuri mari, înnegrite de ploi, par adâncite în amintirea bunelor vremuri de demult. În fund, dealul Capela îngrădeşte vederea spre munţi; în partea dinspre miazănoapte-i Episcopia, aşezată aici de pe la jumătatea veacului al paisprezecelea; dincolo, spre miază-zi, se-ntinde „zăvoiul” – grădina publică a oraşului. Cum ieşi din Râmnic pe şoseaua ce suie spre Râul Vadului, vezi în stânga „Cetăţuia”, un schituleţ înfipt în vârful unui deal înalt şi ţuguiat, loc de strajă şi de apărare în zilele de viforoase-nvăluiri. Aici a fost prins Radu de la Afumaţi şi ucis, împreună cu fiul său, Vlad, de boierii ţării răsculaţi sub Neagoe Vornicul şi Drăgan Postelnicul, la 1529. În faţa Cetăţuiei, de partea cealaltă a oraşului, se ridică, tot aşa în formă de stog, dealul Troian, pe vîrful căruia generalul Magheru îşi aşezase tabăra depanduri gata de luptă în mişcarea de la 1848. Toată Valea Oltului, această mare cetate ocrotitoare a românilor în zile de primejdie, este plină de amintiri istorice. Nu e zidire veche, ruină, movilă de pământ de care să nu fie legat un cântec, o legendă, un nume de viteaz. Pe-aici au străbătut romanii în inima Daciei, lăsând lagăre întărite la Pons Aluti, la Buridava şi la Praetorium. Sfinte ni-s vîile şi măgurile acestea – ele au văzut aievea chipul măreţ al lui Traian, codrii lor au răsunat de tropotul cailor cari duceau la biruinţă pe cei mai mari şi îndrăzneţi cuceritori ai lumei; sfânt ni-i râul acesta, cu apa învolburată şi cu nisip de aur, în undele lui s-au oglindit lucitoarele scuturi cu cei doi prunci care sug la o lupoaică – ostaşii secerători de pe columna lui Traian sunt legionarii cari acum optsprezece veacuri, în drumul lor spre Sarmisegetuza, s-au oprit în holdele părăsite de pe Valea Oltului ş-au secerat un lan de grâu ca să-şi facă provizie.

   Drumul larg şi neted şerpuieşte pe malul Oltului. Lungi s-aştern peste luncă umbrele plopilor înşiraţi pe marginea şoselii; sclipesc în soare ca nişte bănuţi de argint frunzele sălciilor aplecate pe apă, şi e linişte, n-auzi decât şuierul Oltului, în aer e un miros de fân şi de pădure, peste dealurile verzi ce se înşiră înaintea noastră se ridică uriaş muntele Cozia cu creştetul pleşuv în soare. După un ceas şi jumătate de drum, sosim în Călimăneşti, sar cuprins şi frumos aşezat pe malul drept al Oltului. În marginea de sus sunt băile şi marele otel, în care vara e atâta lume şi zarvă şi mişcare, că te crezi în mijlocul unui oraş. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sunt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de la Căciulata. În faţa otelului e un ostrov cu fâneaţă şi drumuri printre copaci – în mijlocul ostrovului e o bisericuţă veche, zidită de Ion Neagoe – Voivod pe la începutul veacului al şaisprezecelea. Sus, pe malul celălalt, e satul Jiblea; pe acolo trece noua cale ferată, care desfundă munţii şi răzbate prin strunga de la Turnu Roşu în Transilvania. Între Jiblea şi Călimăneşti e un pod umblător. De-aici valea începe să se strâmteze, codrii se lasă din înălţimi până-n matca Oltului, şoseaua pe unele locuri e scobită-n stânci. Puţin mai în sus de izvoarele Căciulatei, răsar din Olt sfintele ziduri ale mânăstirii Cozia. Clădită de Mircea – Voivod aici, în spintecătura Carpaţilor, această mânăstire istorică a fost nu numai un loc de retragere şi de rugăciune pentru cei cuvioşi, ci şi o cetate de pază şi de ocrotire în zile de primejdie. Vechile încăperi s-au schimbat, s-au refăcut, un turn întreg din aripa stângă s-a desprins şi s-a prăbuşit în apă, numai zidul de-afară, în care bat valurile Oltului de mai bine de cinci sute de ani şi biserica din mijlocul curţii au înfruntat puterea stricătoare a vremii. Înlăuntrul acestei biserici, cu frumoasa-i catapiteazmă ce pare o horbotă de marmură, cu păreţii afumaţi, cu jilţuri de piatră lustruite de vechime, la puţina lumină ce străbate prin ferestrele înguste, nespus de triste ţi-apar chipurile sfinţilor, ciopârţite de suliţile păgâneşti – din ochii lor zgâriaţi pare că vezi lăcrimi curgînd. Aici, sub o lespede cu slove şterse, odihnesc oasele marelui voivod Mircea, şi tot aici e îngropată familia lui Mihai Viteazu: maica Teofana, doamna Florica şi Nicolae – Vodă. Un călugăr bătrân ne spune că de lângă strana din stânga altarului se face-o hrubă-n jos care merge pe subt albia Oltului şi răspunde dincolo, pe celălalt mal: pe-aici a scăpat Mircea-ntr-o dimineaţă, când au năvălit turcii pe neaşteptate, de-au spart zidurile mânăstirii, au jăfuit-o şi i-au dat foc, iar stânca pe care-a stat şi-a ospătat bătrânul voivod în ziua aceea, o stâncă singuratică sub care urlă vâltorile Oltului, se cheamă şi azi „Masa lui Mircea”. În dreptul mânăstirii, pe malul stâng, e locul numit Bivolari, unde s-au descoperit ruini de băi romane, un izvor cald şi urmele unui drum vechi ce se pierde printre stânci. Sus, pe brâul muntelui, ascuns în codru, e un metoh al Coziei, schitul Turnu; în apropiere, pe-o stâncă înaltă, se văd părăginile unei  zidiri îndrăzneţe – vreo strajă romană pe Olt – călugării îi zic „Turnul lui Traian”.

   De la Cozia-n sus şoseaua urcă şerpuind prin spintecătura din ce în ce mai strâmtă şi mai prăpăstioasă a munţilor. Izvoare limpezi, cu sclipiri de oţel, s-azvârl printre stânci în valurile grele, tulburi, gălbui ale măreţului Olt. Freamătă codrii de vuietul apelor. Departe, pe zările-nalte, vezi, peste pădurile posomorâte, câte-o poană verde, bătută de soare. Drumulse dă după îndoiturile Oltului, schimbând priveliştile ca într-o panoramă, aşa că nici nu bagi de seamă cum trec cele cinci ore pe cari le faci cu trăsura de la Râmnic până la graniţă. Cam pe la jumătatea acestui drum, cum scapeţi de după un morman de stânci năruite, deodată munţii se dau la o parte, o luncă veselă, luminoasă se deschide jos la poalele codrilor, vezi înainte un pod alb, mai departe drumul urcă iar şi, cotind pe după o coastă, se pierde ca o dungă de fum. În stânga se desface o vale largă cu livezi şi ogoare de porumb aşternute la soare. Din fundul acestei văi se-aude viind un vuiet ca un ropot de ploaie – e Lotrul, vijeliosul Lotru care, izvorând din depărtatele steiuri ale Parângului, taie de-a curmezişul partea de miază – noapte a Vâlcii, deschide plaiuri frumoase, holde neaşteptate şi vetre de gospodari în ascunzişurile munţilor, mişcă mori, pive şi hierăstraie şi vine mândru să-şi verse în Olt undelei-i repezi ce parc-aduc cu ele coloarea pajiştilor, răcoarea şi freamătul codrilor prin care-au trecut. De pe podul înalt, aşternut pe gura Lotrului, ne uităm cum undele verzui ale acestui râu învârstează pânza lată a Oltului, întinzând pe lângă malul din dreapta o fâşie luminoasă, ca şi cum apele celor două râuri împreunate n-ar vrea să se amestece.

   La câteva minute de-aici, pe valea Lotrului, într-un adevărat colţ de rai, e aşezat satul Brezoiu. Mulţi orăşeni iubitori de natură, de linişte şi de aer curat, vin să-şi petreacă vara aici. În faţa satului, dincolo de Lotru, se înalţă ca un foişor Ţurţudanul, de pe al cărui creştet pleşuv şi ascuţit se deschid privelişti măreţe în depărtarea zărilor, peste spinările vinete ale munţilor şi pe văile înnoptate de codri, pe fermecătoarele văi, prin vari şerpuiesc, luminoase, cele două râuri. În spatele Ţurţudanului se văd la rând trei munţi golaşi, trei namile de stânci ce se rotunjesc în sus ca nişte turle uriaşe; oamenii de pe-aici le-au dat numele sfinţilor Mihai, Gavril şi Vasile. Tot pe Lotru, dar în fund de tot, dincolo de meterezele Parângului, e Voineasa, sat mare şi bogat, tăinuit în mijlocul codrilor, silhui, într-un luminiş adăpostit, unde iernele sunt dulci şi verele răcoroase, şi unde viaţa retrasă şi tihnită a acelui cuib de români ne aminteşte aşa de bine veacurile petrecute de strămoşii noştri în ascunzătorile Carpaţilor, pe când curgeau pe şesurile Dunării puhoaiele de barbari.

   De la gura Lotrului în sus, şoseaua se îndoaie în urcuşuri trăgănate prin adânca deschizătură a Oltului, al cărui torent, rupând stăvilarele munţilor, aici, strâns între ziduri şi stânci, goneşte devale cu zgomot de vijelie, aici, întins la poalele unui codru, se odihneşte molcom şi străveziu, pe largi aşternuturi de nisip. Drumul nostru pe Valea Oltului se încheie la graniţa ţării, din sus de Râul Vadului, la strunga de la Turnu Roşu care, în vechime, întărită de romani, purta măreţul nume de „Poarta lui Traian”. Aici Oltul desfundă munţii, spintecându-i din creştet până-n temelie, şi-şi deschide drum larg în văile noastre. Pe undele lui ne vin cântecele duioase din Ardeal, glasuri de dor din Ţara Bârsei, tânguitoare doine din câmpiile Făfăraşului, pe urndele lui ne vin amintiri sfinte din Avrig, din satul care ne-a dat pe cel dintâi dascăl român, pe nemuritorul Gheorghe Lazăr. De-aici ne uităm şi cu drag şi cu durere, în sus, pe albia Oltului… Dincolo de munţii aceştia sunt fraţi de-ai noştri, ş-acolo e o parte  însemnată din istoria noastră. Câte steaguri n-au fluturat pe-aici, câte oştiri n-au curs prin strunga aceasta în multele şi sângeroasele războaie pe cari au avut a le purta strămoşii noştri cu neamurile megieşe!

La Câineni

Ne-ntoarcem devale-n Câineni, sat mare, aşezat de-o parte şi de alta a Oltului ca la o fugă de cal din pragul ţării. Aici e răspântia vechilor drumuri de şleau cari leagă Oltenia şi Valahia mare cu Transilvania, aici e întâiul popas al chervanelor ce vin de dincolo-ncărcate cu mărfuri şi umplu bătătura cârciumilor, toamna mai ales, pe vremea iarmarocului de la Râureni. Trecem de partea cealaltă a Oltului pe-un pod plutitor.

   Soarele scapătă-n asfinţit, puind cununi de aur pe creştetele codrilor. Acum, de pe ţărmul stâng, în pacea amurgului, aruncăm cea din urmă privire dincolo, pe pământul Olteniei, în acea grădină frumoasă, plină de podoabe, de cântece şi de legende, pe acel pământ binecuvântat în care râuri curg pe nisip de aur, munţii, învăluiţi în codri nemăsuraţi, ascund în sânul lor comori necunoscute, dealurile sunt acoperite de vii şi de livezi, câmpiile – de holde îmbelşugate. În Oltenia şi-au înfipt romanii cele dintăi steaguri cuceritoare şi tot în Oltenia am avut cel dintâi voivodat; iar la zile grele Oltenia ne-a datpe Mihai Viteazul, pe fraţii Buzeşti, pe Tudor Vladimirescu, atâtea suflete mari, atâtea pagini frumoase şi înălţătoare în istoria neamului nostru.

   Închisă între Carpaţi, Dunăre şi Olt, partea aceasta a ţării, păzită chiar de hotarele ei, a fost mai puţin bântuită de năvălirile barbarilor şi mai apărată de amestecul popoarelor străine. În ea s-au păstrat neatinse şi firea şi graiul şi poporul românesc. Casele, livezile, drumurile în Oltenia sunt mai îngrijite decât în alte părţi şi oamenii sunt mai dezgheţaţi, mai iubitori de ţară, mai cu credinţă în Dumnezeu. Pe marginea şoselelor, pe la fântâni şi pe la răspântii adesea vezi cruci zugrăvite, icoane aşezate prin copaci, sfinte semne de credinţă cari amintesc că pretutindeni e casa domnului – în faţa lor drumeţul se opreşte, îşi ia căciula în mâna stângă, îşi pleacă fruntea cu evlavie şi se închină. Păstor în munţi, plutaş pe Olt, plugar la câmp sau precupeţ la târg, băştinaşul mândrei Oltenii e pretutindenea „cruce de voinic”, român deştept şi vrednic, făcut să ţie piept nevoilor, pururea semeţ, încrezător în el, gata să lupte morţiş pentru ceea ce i s-o părea lui că-i sfânta dreptate – în firea lui aprigă şi zvăpăiată, în pornirea lui caldă la visuri mari şi la fapte îndrăzneţe are ceva din popa Farcaş şi ceva din banul Mărăcine. Tinereţea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viaţă au făcut să se zică despre olteni că au „douăzeci şi patru de măsele”.

Va urma


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien