Lucian Blaga

Clasicii noştrii sunt un bun al tuturor, care din nefericire datorită schimbării modului de a trăi, la noi au început să fie daţi uitării…

Din dorinţa de a aduce scutura praful de pe cartea neatinsă de ani de zile, cu un efort cât mai mic şi de a spori tirajul limitat al lucrării tipărite prezentăm sub ochii dumneavoastră, mai aproape şi mai uşor de accesat în momentele de linişte, fragmente din:

lucian-blaga

LUCIAN BLAGA

GÂNDIREA ROMÂNEASCĂ ÎN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA. Ediție îngrijită de George IVAȘCU. București, Editura Științifică, 1966, 232 p.

   C A P I T O L U L II

Desfășurarea, unirii. Lupta politică lui Inochentie Clain. Reacțiunea ortodoxiei. Luptele religioase ale românilor din Transilvania. Mișcarea călugărului Sofronie

   Privită în ansamblul ei, „unirea” s-a efectuat sub forma unei tranzacții, a unui compromis prin care catolicismul spera să câştige, prin care obștea românească, cel puțin cea care-și dă adeziunea prin preoțime, credea că nu a pierdut nimic, dat fiind că trecerea la catolicism, ce implică o seamă de modificări demografice, s-a camuflat sub formele tradiționale ale ritualului răsăritean. Așa apar lucrurile sub o optică strict religioasă. Din punct de vedere politico-economic, social, unirea putea să aibă multiple urmări, de a căror realizare sau nerealizare depindea în cele din urmă succesul practic al ei. Captarea clerului și a poporului în favoarea unirii nu s-a ridicat niciodată până la mijlocul convingerii prin dispute dogmatice,. Ea ș-a făcut pârtie în primul rând prin fluturarea unor făgăduințe, menite să excite apetiturile politice, economice, sociale, ale preoțimii, ale mirenilor și așa într-o doară ale iobăgimii. Un tratament egal cu al catolicilor, și asta potrivit rangului, pe care credincioșii îl ocupă în ierarhia socială a timpului, era mirajul pus în fața românilor uniți. Dar de la făgăduințe până la efectiva lor realizare era o distanță, ce niciodată nu avea să fie parcursă de politica habsburgică și de politica colaboratorilor ei locali, când mai concesivi, când mai recalcitranți, din Transilvania. În chip răzleț și foarte dozat, autoritățile au procedat în primele decenii după actul uniţii la unele ameliorări cât privește situația preoțimii unite, dar acestea nu corespundeau nici pe departe speranțelor, pe care clerul român le legase de trecerea lui la „uniație”. În asemenea împrejurări rămâne interesant de urmărit cum a evoluat în Transilvania, după regiuni, pe de o parte „uniația”, și pe de altă parte ortodoxia. „Uniația” a prins chiar de la început îndeosebi în regiunile din nordul Mureșului, câtă vreme în regiunile din sudul Mureșului ortodoxia și-a putut menține unele poziții. Într-o încercare de explicare a fenomenului se va ține seama, în primul rând, de faptul că în regiunile din nord iobăgimea era ținută într-o situație de subjugare mult mai aspră, decât era aceea a țărănimii libere, obligată la unele sarcini sau decât a țărănimii iobăgite din sudul Transilvaniei (ne referim aici la starea iobăgimii româneşti din Fundus regius). În nord stăpânirea avea o nobilime deosebit de puternică. În sud dominația revenea blocului saxon, care în mare se alcătuia dintr-un fel de burghezie înzestrată cu o seamă de privilegii feudale și dintr-o țărănime liberă. Iobagul român din Fundus regius nu robotea tocmai așa de greu ca iobagul român din regiunile din nordul Mureșului. Într-o situație asemănătoare se găsea și clerul român în cadrul orânduirilor feudale, ce se deosebeau prin atâtea din aspectele lor, din nord și din sud. Rezultă din toate acestea că momelile, destinate să facă văd catolicismului, puteau să ispitească mai mult pe românii din nord, decât pe cei din sud. Cei din sud nu ajunseseră tocmai la limita suferințelor, precum cei din nord. O altă împrejurare ce a făcut că românii din sudul Transilvaniei să stăruie mai dârz întru ortodoxie era aceea a contactului mai susținut, de-a a lungul secolelor, cu frații lor ortodocși de peste munți, din Muntenia. Între versantele munților circulația nu putea să fie împiedicată, oricâte măsuri s-ar fi luat împotrivă. În timpul vicisitudinilor, cărora le-a fost supusă, în cursul ultimului secol mai ales, biserica ortodoxă din Transilvania s-a bucurat în permanență de sprijinul moral și material al domnilor și al bisericii din Țara Românească. Asupra altor condiții ce au făcut cu putință ca în sudul Transilvaniei o mai hotărâtă rezistență a ortodoxiei, ne vom extinde de îndată ce vom vorbi despre recrudescența ortodoxiei prin aceste părți ale țării.

            Să urmărim deocamdată evoluția „uniației”. Puteau oare „națiunile politice” și religiile „recepte” din Transilvania să aibă vreun interes de a sprijini revendicările, pe care românii le legau de procesul început al „unirii” ? Sau va trebui să presupunem că ele aveau mai curând interesul de a zădărnici eventualele ei efecte ? Niciuna dintre „națiunile politice” și nici dintre religiile recepte, nici chiar catolicii, nu puteau dori că românii „uniți” să devină a „patra națiune politică”, așa cum aceștia sperau și cum ei interpretau diplomele leopoldine. Catolicii din Transilvania urmăreau în fapt cu totul altceva: ei, cei atât de împuținați în ultimele secole, se voiau desigur sporiți prin masa românească, dar în același timp ei voiau să îndrume pe românii „uniți” să se asimileze întrutotul catolicismului, adică să-și „latinizeze” și ritul. Latinizarea aceasta ar fi fost începutul unui proces de absorbire, din toate punctele de vedere, a românilor. Astfel românii uniți ar fi urmat să se bucure de aceleași drepturi ca și „națiunile politice” numai în calitate de asimilați și catolici deplini, și aceasta în cadrul „națiunilor politice” existente, fără a se spori numărul acestora. 1) Calvinii și luteranii, pe de altă parte, se lăsau și ei îndemnați de un interes al lor, care îi sfătuia să se așeze de-a curmezișul oricărei încercări de împlinire mai serioasă a promisiunilor leopoldine, prin realizarea cărora s-ar fi supărat regimul din Transilvania. În politica pe care au urmat-o față de români, calvinii și luteranii, făcând parte din clasele dominante, recurg la toate mijloacele imaginabile, printre altele, uneori, chiar și la mijlocul paradoxal de a încuraja pe români să rămână întru ortodoxie. Dar cel mai eficace mijloc, la care toate aceste cercuri de privilegiați recurg față de români, a fost acela de a trezi suspiciunea chiar și a catolicilor și a Curții Imperiale față de „unirea” românilor. Această politică din urmă, îndeosebi, și-a dat repede roadele. O seamă de rezerve față de uniți își fac apariția atât la Roma, cât și la Viena. Și acum în loc de a se grăbi în vreun fel traducerea în practică a diplomelor împărătești, ce conțineau stipulații precise de a îndrepta situația românilor uniți, s-a procedat cu râvnă numai la aplicarea stipulațiilor, care erau în dezavantajul acestora (căci diplomele cuprindeau și astfel de condiții). Mitropolitul românilor înceta de a mai fi mitropolit, fiind degradat la rolul de episcop, căruia i se punea în coaste un „teolog iezuit”. Episcopului român unit i se impunea cu alte cuvinte o supraveghere severă în toate acțiunile sale printr-un organ anume instruit pentru aceasta. Teologul iezuit, având funcția precisă de a controla și de a cenzura viața religioasă și bisericească a unităților, se instala pentru o durată de mai multe decenii la episcopie. Episcopul român, care sub domnia calvinilor ajunsese, în secolul al XVII-lea, în condiția lamentabilă de vicar al superintendentului, își schimbă acum această stare cu aceea de simplu vicar al episcopului romano-catolic. 2) Va trece multă apă pe Mureșul Transilvaniei până când se vor arăta unele semne de îndreptare a situației economice, sociale, politice și culturale a românilor uniți. În asemenea împrejurări va începe mai târziu lupta pe care episcopul unit Inochentie Clain o va duce spre a obține unele paleative pe linia promisiunilor împărătești, făcute cândva.

            Inochentie Clain (1692-1768) este neîndoios cea mai proeminentă figură episcopală, pe care biserica unită a dat-o în cursul existenței sale poporului român din Transilvania. După moartea mitropolitului Atanasie (1713), în fruntea bisericii unite va ajunge Ioan Patachi (1715-1727), vlădică de un profil destul de șters, dar tocmai potrivit a face faţă împrejurărilor într-o perioadă când biserica unită, cuprinsă de mai mari sau mai mărunte neajunsuri, își căuta o stabilitate. Reședința bisericii se mută la Făgăraș din ,,Scaunul”, în care chiar Mihai Viteazul o întărise odinioară: episcopul romano-catolic de la Bălgrad nu tolerează lângă el un episcop unit. Și această capitis diminutuo trebuie îndurată încă înainte de a se arăta orice semn de reală ameliorare în starea bisericii unite. Inochentie Micu ajunge episcop în 1728. Împăratul Carol al VI-lea îl ridică la rang de baron, când Inochentie își ia și numele nobiliar de „Clain” La începutul carierei sale episcopale, Clain, deși înaintat în vârstă, era încă student în teologie la Tyrnavia. Așa se explică de ce el este introdus pe scaunul episcopal de la Făgăraș de-abia în 1732. Inochentie se dovedește un bun gospodar al episcopiei. El are simțul organizării și al chivernisirii. O seamă de împrejurări îl determină să mute centrul bisericii unite la Blaj (1737). Aici el se statornicește ca un adevărat ctitor de așezăminte, luând măsuri să se facă o reședință, să se clădească o catedrală, mănăstire și școli. Piatra fundamentală pentru aceste instituții se pune în 1741. Dar Clain nu era numai un organizator, el era și un luptător. Încă din 1732 Clain își avea locul său în Dieta Transilvaniei. Nobilii români uniți, atâţia câţi erau, puțini la număr, sunt primiți în 1744 în sânul „națiunilor politice” transilvănene. Dar atât era prea puțin, mult prea puțin în raport cu amploarea obiectivului urmărit de Clain. Prea puțin, iar succesul nobililor români putea prea ușor să se dovedească în fapt ca un insucces, întrucât deschidea poarta înstrăinării și absorbirii lor în nobilimea maghiară. Cât privește situația preoțimii unite – care reprezintă o pătură pe care episcopul o voia îndeosebi pusă la adăpost de exploatarea domnilor de pământ – aceasta nu evolua de loc în sensul dorit de el. Iată cum caracterizează Clain situația, în care continuau să rămână românii uniți: „Preoții uniți nu se bucură de sentințele de care se bucură clerul catolic, căci funcționarii statului și domnii de pământ îi prind, îi judecă și îi pedepsesc, iar pe soțiile și copii lor îi aruncă în temniță… Ei sunt siliți să plătească dijme până și preoților luterani și calvini…” 3) În numeroase memorii către guvern, către Dietă, către împărăteasa Maria Tereza, Inochentie Clain s-a ostenit să descopere nedreptățile săvârşite de organele statului și de feudalii latifundiari împotriva preoților uniți, subliniind că îndreptările făgăduite prin diplomele leopoldine de la 1699 și 1701rămăseseră literă moartă. Dar cum era să fie altfel ? Cât de profund feudală era mentalitatea Dietei transilvane se desprinde dintr-o scriere a unui nobil apărută în 1748, unde se afirmă că „Dumnezeu însuși a ales între noi, hărăzind iobagului munca și lipsurile, iar nobilimei belșugul și viața veselă” 4) În Dieta transilvană se susținea în 1751 că „e o lege divină a firii ca iobagul să fie rob și orice schimbare s-ar face în această orânduială, ar slăbi temelia acestei legi și ar surpa drepturile feudalilor” 5) Pe semne nobilul auzise ceva despre distincția ce începeau s-o opereze filozofii între „lege divină” și „legea firii”, dar interesele sale de clasă îl făceau să amestece totul și să vorbească, așa cum îi convenea despre „legea divină a firii”. Când Inochentie Clain cerea în Dietă (1744) că românii uniți să fie recunoscuți ca a „patra națiune politică”, Dieta a dat acest răspuns: „Episcopul unit sere niște lucruri, pe care nimeni nu le-a cerut vreodată de la străbunii noștri și nu le va putea cere nici de la urmașii lor… Cere ceea ce păgubește în cel mai mare grad privilegiile și sentințele cele mai vechi dobândite de la regi și de la principi. Cere ceea ce vatămă Sancțiunea Pragmatică a regatului, întărită și de actualul rege. Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile și libertățile avute până acum în pace de națiunile patriei. Cere ce de fapt clatină și tulbură întreg sistemul acestei țări păstrat până acum în ordine bună atât în cele religioase cât și în cele politice și economice… Cere ceea ce clerului și plebei valahe nu i se cuvine niciodată” 6) Răspunsul Dietei transilvane la dezideratele rostite de episcopul Clain era limpede: aceste cereri nu se pot îndeplini, fiindcă sistemul acestei țări era întemeiat în primul rând pe exploatarea iobăgimii, iar majoritatea acesteia era românească.

            Reprezentanții dietali ai „națiunilor politice”, recunoscute, nu voiau să admită o „națiune” valahă, pe motiv că n-ar exista decât „plebe” valahă, țărani și iobagi. Clain răspundea:” Nu este adevărat, căci avem nobili în districtul Făgărașului și oameni liberi în Fundus regius”. Nobilii „națiunilor politice” ridicau alte acuze: „Valahii sunt tâlhari și hoți și leneși”. Clain răspundea: „Nu trebuie să vă mirați, căci bieților oameni, în afară de piele, nu le lăsați nimic, cu ce să se hrănească. Oare nu românii vă lucrează ocnele, minele de fier și de aur, iar de pe unii nu despoiați și pielea?” 7) Nu este oare acest glas, întâiul care în Dieta Transilvaniei se ridică în favoarea unor nedreptățiți ai sorții? De altfel Inochentie făcea uz, față de modul de gândire cu totul feudal al „națiunilor politice”, chiar în memoriile adresate Curții imperiale, de argumente „moderne”. Pledând pentru drepturile românilor, el arată că acest popor e cel mai numeros în Transilvania (mai numeros decât celelalte împreună) și că astfel și contribuțiile sale în bani și în sânge pentru stat depășesc pe ale celorlalte națiuni (nobilimea transilvăneană îndeosebi s-a priceput să-și apere neimpozabilitatea timp mai îndelungat decât nobilimea din alte țări). În pledoariile sale, Inochentie introducea atât criteriul modern al masei, cât și criteriul nefeudal : cine are sarcini și datorii, să aibă și drepturi ! (Că Inochentie s-a pus în mare primejdie pentru că a apărat interesele țărănimii, ne-o spune precis Petru Maior în una din lucrările sale istorice 8) Ca luptător aprig ce era, episcopul Clain devenea desigur foarte incomod pentru nobilimea transilvăneană, dar și pentru stăpânirea austriacă. Intrigile acestora, combinate, aveau să-l răpună. Clain nu a ocolit nici un prilej de a arăta cât de vulnerabilă rămâne „unirea”, atât timp cât promisiunile leopoldine nu vor prinde ființă. Situația episcopului s-a agravat apoi şi din pricina conflictului tot mai acut cu „teologul iezuit”, pe care-l socotea un corp străin în eclasia unită și o primejdie de moarte pentru interesele poporului român. Când românii ortodocși din regiunea Dobra-Sibiuse agită, ridicându-se împotriva „unirii”, episcopul Clain va fi învinuit că ar întreține legături cu tulburătorii ordinii, ba chiar cu Moscova. Sub un pretext, care nu-i da nimic de bănuit, Clain este chemat la Viena, Inochentie convoacă însă la Blaj, din proprie inițiativă, și fără a mai cere autorizația cârmuirii, un sinod, la care vor lua parte preoții, dar și mireni, nobili, dar și iobagi, mai mult : nu numai uniți, ci și ortodocși. Acest sinod cere continuarea luptei pentru drepturi a „națiunii valahe”. Alcătuirea sinodului, cu totul senzațională pentru acele timpuri, dovedește că Inochentie Clain își lărgise acum considerabil platforma luptei sale, atât în sens național, cât și în sens social.

            Să rezumăm etapele luptei lui Inochentie Clain. Inochentie a intrat în Dieta Transilvaniei în rândul așa-zișilor ,,regaliști”, adică ca nobil numit membru al Dietei din partea principelui țării, care era împăratul. El s-a văzut aici în fața celor câteva sute de reprezentanți ai ,,națiunilor politice” recunoscute ca atare (în conceptul feudal de ,,națiune politică” accentul cade pe elementul claselor privilegiate). Clain era singur față de o dietă întreagă. Alternativă în care era pus era aceasta : să se lase a fi absorbit, ca unul între mulți, de clasele privilegiate și de interesele acestora, sau să se identifice pe o scară mereu lărgită cu interesele acelora care nu aveau drepturi, dar aspirau la ele potrivit promisiunilor leopoldine. Această din urmă posibilitate a alternativei însemna însă să înceapă lupta cu clasele privilegiate, cu ,,națiunile politice”, și anume de la început pe două linii, adică atât pe linie ,,socială” în sensul larg al cuvântului, cât și pe linie ,,națională” într-un sens ce avea să se precizeze numai în cursul timpului. Inochentie nu avea de apărat cine știe ce interese individuale : însăși situația sa de episcop era aceea a unui episcop controlat în toate de un teolog iezuit, și mai ales de episcop al unei biserici cu drepturile suspendate în vidul promisiunilor. Inochentie se decide pentru lupta cu ,,națiunile politice”. Pornind la luptă, el se situează la început în cadrul regimului feudal în vigoare. Împrejurările îi impuneau o luptă în etape, cu obiective mereu lărgite, prin care va încerca să antreneze cercuri, din ce în ce mai largi, ale poporului român din Transilvania. La început el luptă pentru drepturile preoțimii române unite și pentru ale nobilimii române unite, aceasta oarecum pe plan social–feudal, iar pe plan naţional pentru recunoașterea deocamdată a românilor uniţi ca a patra națiune politică. Față de rezistențele întâmpinate, el simte nevoia să-și întărească poziția, lărgind mereu cercurile acelora, pe care, implicându-i în obiectivele sale, spera să-i ralieze la lupta să. El încearcă să adune în jurul său nucleele burgheziei române incipiente, cerând aceleași libertăți și drepturi pentru ea ca și cele de care se bucurau păturile de aspect burghez, mai vechi și mai organizate, ale ,,națiunilor politice”. Conceptul de ,,națiune” al lui Inochentie este mai elastic decât al reprezentanților ,,națiunilor politice” și-și asimilează conținuturi noi, tinzând spre o semnificație modernă. La sinodul de la Blaj 1744, Inochentie și-a remaniat și şi-a lărgit încă o dată obiectivele. Rezistența ce o întâlnea l-a împins spre radicalizare. De astă dată el lărgește revendicările sociale și în numele iobagilor, care participă realmente la sinod, iar conceptul său de ,,națiune” nu cuprinde numai pe uniți, ci și pe ortodocși.

            Sosit la Viena, Inochentie Clain este invitat să se prezinte în fața inei comisii aulice, spre a răspunde de acțiunile sale. De-abia acum Inochentie își dă seama de gravitatea situației în care se găsește. El refuză să se prezinte în fața comisiei aulice și fuge clandestin la Roma, unde și-a încheiat viața mult mai târziu, după ce aproape un sfert de veac a mâncat pâinea amară a exilului. Inochentie Clain a fost un mare luptător care a știut să dea glas atâtor aspirații ale poporului român, într-un sens ce avea să devină aproape paradogmatic pentru orice nouă formulare a dezideratelor românești în acea epocă. Clain nu a fost numai un luptător, care-și lărgește și-și radicalizează mereu revendicările politice, economice, sociale, ci și ideologul acestor revendicări. În mintea lui se încheagă, întâia oară în Transilvania, ideea „romanității” și ideea continuităţii poporului român în Dacia, nu ca simple idei teoretice, ci ca părți integrante ale unei ideologii politice „naționale”. Dar despre acestea vom vorbi mai pe larg în alt capitol.

            Cum a evoluat în tot acest timp „ortodoxia” ?

            Imediat după unirea de la 1700 se produce în multe părți ale Transilvaniei o situație echivocă. Multe sate românești, chiar dintre acelea ale căror preoți s-au declarat uniți, se vor găsi într-o atitudine de expectativă. Românii așteaptă să vadă în ce măsură „țara făgăduinței” se va întrupa în zarea lor. Cum scadența mirajului se tot amână, starea de expectativă se prelungește de asemenea, stârnind însă tot mai multă neîncredere în sufletele oamenilor, dar în același timp și un fel de obișnuință și amorțeală. Ortodoxia de altă dată intră ca într-un fel de somn de iarnă, având totuși putință de a se trezi, când împrejurările o solicită. Se poate spune cu suficientă certitudine că în multe locuri țărănimea nu prea vedea vreo deosebire între ortodoxie și „uniație”. O problematică mai acută în legătură cu această stare nu se ivea în conștiințe. Aceasta înlesnea adesea perpetuarea echivocului, în care se găseau credincioșii.

            Afirmam undeva mai sus că ortodoxia s-a păstrat în general mai vie în sudul Transilvaniei decât în nord (dacă socotim valea Mureșului ca linie de de despărțire). În sud pot enumera o seamă de centre unde nu s-a acceptat tranzacția cu biserica Romei și unde nu s-a tolerat nici confuzia, de care atâţia se foloseau spre a declara uniți sau ortodocși, după cum bătea vântul. Există în regiunea de miazăzi a Transilvaniei sate, îndeosebi în preajma centrelor urbane, care se arată hotărâte să-și apere credința strămoșească. Astfel în regiunea Sibiului și în Țara Bârsei. Mai vârtos Brașovul (Schei) dobândeşte prestigiul de adevărată cetate naturală a ortodoxiei. Că această rezistență a avut și temeiuri economice și sociale am arătat în cele de mai înainte. De notat este că aceste condiții economice și sociale, care fac cu putință la început rezistența, dar mai târziu și afirmarea ortodoxiei în regiunile pomenire, evoluează într-un sens favorabil în tot cursul secolului XVIII-lea. Iată bunăoară cum se desfășoară situația la românii din Brașov. Acești români se dezvoltă în așezările scheiene, alături de cetatea săsească. Sașii alcătuiau o comunitate organizată aparte, de veacuri. Ei constituiau o „națiune politică”, reprezentând, pe deasupra țărănimii lor libere, în esență un fel de burghezie care se bucura însă de o seamă de privilegii de sens feudal, acordate sașilor din partea regilor maghiari. Românii din Schei alcătuiau o populație periferică, tolerată, care căuta și ea să respire, în măsura în care i se pe îngăduia de la „cetate”. Documentele ce se păstrează în arhiva Brașovului, ilustrează îndeajuns lipsa de drepturi, în care burghezia săsească ținea pe românii din Țara Bârsei și din Schei. Acești români nu aveau, bunăoară voie să practice meserii; ei nu puteau să deschidă prăvălii cu ușa către stradă; tăbăcirea pieilor de miei le era interzisă, lor nu le era îngăduit să-și facă nici măcar sicriele, chiar dacă s-ar fi priceput la așa ceva, și toate acestea numai ca meseriașii sași să nu aibă nicio concurență 9) Așa a fost situația în secole mai vechi până la începutul secolului XVIII-lea. Mai târziu lucrurile s-au mai schimbat. Am arătat la ce rezultate au dus, în condițiile locale foarte complexe din Transilvania, măsurile de promovare a industriei indigene, luate de la Viena în perspectiva politicii mercantiliste a împărăției. E clar că măsurile vieneze aveau să promoveze în Transilvania numai dezvoltarea acelei industrii ce nu făcea concurență industriei austriece. În ansamblul dezvoltării acestei industrii transilvănene, care nu făcea concurență provinciilor austriece propriu-zise, s-a ajuns în chip neprevăzut, dar foarte firesc și logic, la o remarcabilă intensificare a industriei casnice țărănești, pe care o practicau în deosebi românii, mai vârtos cei din sudul Transilvaniei. Un loc de frunte în această producție îl ocupă tocmai românii din Scheii Brașovului 10) În ciuda tuturor îngrădirilor, ce li se impuneau din partea breslelor săsești, românii au izbutit totuși să obțină posibilitatea de a practica diverse meserii minore și un negoț de același nivel. Cum românii se găseau la Brașov în nodul legăturilor dintre Apus și Țările Românești, e clar că ei se puteau bucura de unele beneficii, ce cădeau asupra lor din prisosul pe care sașii singuri nu-l puteau cuprinde. Mai existau la Brașov și în alte centre și unele așezări de greci, care cu mobilitatea, istețimea și experiența lor de veacuri știau să facă o serioasă concurență sașilor, anchilozați în obișnuințe ce și le însușiseră de pe urma privilegiilor „feudale” ale lor. Dar grecii întrețineau cu râvnă spiritul ortodoxiei. Însuși faptul că în sudul Transilvaniei românii locuiau pe o mare întindere amestecați cu sașii a avut, chiar prin unele orânduiri în vigoare în Fundus regius, repercursiuni pozitive întru afirmarea ortodoxiei. Luteranii aveau o seamă de interese de natură economică de a nu se face unirea românilor ortodocși cu biserica catolică. Chiar și la 1798 se mai constată încă în documente oficiale că-n Fundus regius, adică printre luterani, existau unele sate românești, în care singurul sas era un pastor luteran, care, deși preot, n-avea altă treabă decât aceea de a colecta dijma de la toți sătenii ortodocși români. Printr-o eventuală unire cu catolicismul a românilor ortodocși, preoții catolici ar fi fost îndrituiţi să încaseze ei dijma, cea ce desigur nu ar fi fost deloc pe placul sașilor, atât de sensibili la pagubă. ,,De aceea sunt sașii atât de ostili unirii și de aceea se și află în Fundus regius cei mai puțini uniți,” se constată în documentul la care ne referim 11) Iată o împrejurare mai mult, prin care se lămureşte de ce în sudul Transilvaniei ,,uniata” pătrunde mai anevoios decât în nord. S-a făcut că sașii înșiși, care domină aici, după ce vremuri au eșuat în încercările lor de a luteraniza pe români, sprijinind acum ortodoxia din foarte particulare interese economice. Dar sașii aveau, evident, și alte motive de a îndemna pe români să rămână la ortodoxia lor. Sașii luterani nu puteau în niciun caz să se bucure, văzând pe români îngroşând rândurile catolicilor, din partea cărora s-ar fi putut aștepta la o seamă de neajunsuri. Sașii după ce ei înșiși nu au putut să luteranizeze pe români, preferau acum să-i vadă pe aceștia „ortodocși”. De altfel cele trei „națiuni politice”, unite în front compact ca să prevină orice ridicare a românilor în marea lor majoritate iobagi, se bucurau că aceștia erau acum divizați, consumându-se în lupte între ei.

            Să nu uităm apoi de a pune la contribuție, când dorim să lămurim rezistența ortodoxiei în regiune în chestiune, şi un alt factor local. La Brașov există și o școală ortodoxă fără pereche în toată Transilvania, o școală întreținută prin secole de biserica Sf. Nicolae, patronată și materialmente de domnii din Țările Românești. În atmosfera aceasta ortodoxă, de veche tradiție, necurmat stimulată de preoți și protopopi de seamă au putut să apară personalități, precum Radu Tempea, cronicarul, sau Teodor Corbea apărători cu fapta și cu condeiul ai religiei ortodoxe.

            Radu Tempea (1691-1742) face parte dintr-o adevărată dinastie de preoți, care s-au urmat în Scheiul Brașovului. Viața lui coincide tocmai cu acele decenii, când „uniația” caută să-și întindă stăpânirea asupra tuturor românilor din Transilvania. El e autorul unei importante cronici (Istoria bisericei Șchiilor Brașovului), de însemnătate deosebită pentru datele ce ne-a păstrat cu privire la evenimentele petrecute în acest colț de țară. Tempea are asupra istoriei o viziune creștină. Ruptura ce s-a produs între frați prin unirea cu biserica Romei, îi inspiră panică pentru a cărei rostire el recurge la imagini apocaliptice. Iată ce notează el în legătură cu ziua de 4 iunie 1701 (una din etapele „unirii”): ,,Veniți toți fii besearecei Răsăritului, preaosfințiți patriarși, sfințiile voastre părinți arhiepiscopi, și călugări, și cei întru Cristos frați preoți și diiaconi, și toată ceata sobornicească. Ajutați-ne a plânge pentru frații noștri carii au rătăcit din pravoslavie, mai mulți de 1 000 de preoți… și din mireni, orbi trăgând pe orbi, toți într-o zi căzură într-o groapă. În ce chip curva se împodobește împotriva ibovnicilor săi, așa și Atanasie, îmbrăcându-se în toate odăjdiile arhierești, și preoții în feloane se uniră cu papistașii, călcând hotărârile sfintelor soboare. Închisără ochii să nu vadă scripturile, urechile lor plecară spre surle și trâmbiţe și lunecară în bicisnicia cea cu dobe…” 12) Celălalt apărător al ortodoxiei, brașovean și el, a fost Teodor Corbea. Singurul preot transilvănean de o oarecare însemnătate pentru timpul său, el traduce Psaltirea în versuri. Făcea parte dintr-o familie ce dăduse și alți oameni de seamă. Doi dintre ei au intrat în slujba lui Constantin Brâncoveanu, fiind trimiși în misiuni speciale la Moscova. Se pare că acești corbeni au rămas în Rusia, încât și Teodor Corbea putea să intre în serviciul țarului, în calitate de ,,velpisăriu” sau ,,canțilar” al „preaputerniciei Imperatorii moschicești”. În această calitate el a avut desigur prilejul să se manifeste ca apărător al intereselor ortodoxiei, ce trecea prin mari dificultăți în Transilvania 13) Despre o adevărata recrudescență a ortodoxiei putem vorbi mai ales sub domnia Mariei Tereza. Cronica timpului înregistrează o afirmare masivă a ortodoxiei în 1744, când Visarion Sarai, un călugăr sârb, vizitează ținuturile din sudul Transilvaniei, propovăduind vechia credință sub scutul lozincii evanghelice : Dă Cezarului ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Cutreieratul călugărului prilejuiește o vie agitaţie în ținuturile Dobrei, Hunedoarei, până la Sibiu. Se pare că nemulțumirile diverse ale țărănimii de-abia așteptau prilejul să răbufnească. În multe locuri sătenii alungă pe preoţii uniţi. Agitația în jurul călătoriei lui Visarion a înviorat conştiinţa ortodoxă 14) în așa măsură că episcopul unit Inochentie Clain a fost silit să constate cu ocazia unui sinod că poporul s-a înstrăinat de biserica unită. Pentru a preîntâmpina dezastrul acesteia, oficialitatea a început să se dedea la represalii. Autoritățile aruncau în temniți pe preoții ortodocși, dar țăranii îi apărau. Revolte s-au produs în acest chip în multe sate. (Față de acești preoți de la sate, lipsiți de drepturi și apăsați și ei de anume sarcini iobăgești, iobăgimea putea așa de ușor să încerce un sentiment de solidaritate, cu atât mai mult cu cât tocmai acești preoți, fiind oricum mai luminați, îndemnau adesea iobăgimea pe linia propriilor ei interese.) Împărăteasa Maria Tereza lua în 1745 măsuri drastice împotriva preoților sfințiți în Țara Românească sau împotriva acelora care părăseau „unirea”. Se netezise deci calea pentru întoarcerea la ortodoxie. Dacă uniții înaintau memorii la Viena pledând pentru dezideratele lor, ortodocșii s-au obișnuit acum să înainteze și ei jalbe în același loc împotriva prigoanelor, la care erau supuși și care luau asemenea proporții, încât unii preoți au fost nevoiți să ia drumul Rusiei, cerând ocrotire.

            De câte ori împrejurările le îngăduie, ortodocșii caută să-și ridice glasul. Și împrejurări mai favorabile, spre a se face auziți ei găsesc în deosebi în momente când împărăția habsburgică ajunge în dificultăți, adică – în timpul războaielor. De la „unire” încoace românii ortodocși nu mai au un episcop al lor. În numele lor nu mai vorbesc decât preoții. În lunga perioadă a acestei robii religioase, care nu făcea decât să pună vârf robiilor de tot felul în care ei se găseau, românii ortodocși căutau să profite de puținele ajutoare materiale și morale, ce le veneau uneori, fie din partea domnilor din ţările românești, fie din partea biserici ortodoxe sârbeşti din monarhie, care avea o situație privilegiată și de care ei depindeau acum ca niște oi părăsite. Bântuiţi de toate vitregiile, românii ortodocși din Transilvania încep să spere un excepțional ajutor şi din altă parte, și anume de la o țară al cărei miraj se ridica în Răsărit : de la Rusia. O dată cu domnia lui Petru cel Mare, Rusia apucase, în toate direcțiile, spre zările ei de mare putere. Prestigiul împărăției rusești, ortodoxă, creștea necurmat. Spre ea se îndreptau tot mai mult privirile popoarelor ortodoxe din sud-estul european, care gemeau de stăpânirea turcă. Spre Rusia au prins a se îndruma și nădejdile românilor ortodocși din Transilvania, nevoiți să îndure atâtea neajunsuri. În Rusia domnea acum țarina Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare, o femeie care arăta mult zel pentru ortodoxia de pretutindeni. Suntem în anii când împărăteasa Maria Tereza s-a văzut sfătuită să încheie o alianță politică cu Rusia, de bunăvoința căreia ea avea mare nevoie, dată fiind concurența și rivalitatea permanentă, ce s-a declarat între casa de Habsburg și Prusia lui Frederic al II-lea. În perioada cât a durat alianța dintre Austria și Rusia, românii ortodocși din Transilvania au ghicit din instinct că ar putea să facă apel la intervenția țarinei Elisabeta Petrovna în favoarea lor pe lângă curtea de la Viena. Și iată-l pe protopopul Eustachie de la Brașov luând drumul Rusiei (1743), ca să pipăie terenul în acest scop. Nu se știe ce speranțe i s-au făcut, dar din împărăția de la Răsărit el s-a înapoiat cu danii însemnate. Cu banii aduși s-a reparat biserica Sf. Nicolae din Scheii Brașovului, fapt ce a fost eternizat într-o inscripție ce mai poate fi citită și azi: ,,Pia liberalitate Elisabetae Petrovnae Imperatricis totius Rusiae Monocratricis invictae hac sacer locus et renovates anno 1751”. O acțiune mai insistentă și cu alți sorți de izbândă în favoarea românilor ortodocși din Transilvania a izbutit să pună la cale în Rusia protopopul Nicolae Pop din Bolomir, care din unit redevine ortodox. Acest vicar episcopal unit solicită țarinei Elisabeta a Rusiei nici mai mult nici mai puțin decât o intervenție diplomatică pe lângă Maria Tereza. În conflictul dintre diversele absolutisme monarhice, din epocă, țarina avea desigur tot interesul ca imperiul rusesc să fie înconjurat de cât mai multe popoare nutrind sentimente de simpatie acestuia. Și ea face într-adevăr un stăruitor demers diplomatic prin ministrul ei la Viena. „Să te silești a isprăvi”, scrie țarina Elisabeta ministrului ei ,,ca să aibă acel de multe ori pomenit norod românesc din Ardeal, încât este lucrul credinței depline slobozie”…15) Intervenția rusească în favoarea românilor ortodocși s-a produs la Viena în repetate rânduri. Se presupune, cu bună dreptate, că măsurile ulterioare ce Curtea de la Viena avea să le ia față de românii ortodocși până în 1762 (când țarina Elisabeta încetează din viață) erau cumpănite și în vederea ecoului ce acestea le-ar fi putut avea la Petersburg. Evident, Curtea de la Viena, arătându-se concesivă, încerca totuși să prezinte stările din Transilvania în altă lumină decât le vedea țarina, care se lua după informațiile întemeiate, ce le-a primit de la Nicolae Pop, iar mai târziu de la călugărul Nicodim și de la preotul Ioan din Aciliu. Rămâne însă un fapt de mare interes și care nu poate fi îndeajuns subliniat că doleanțele românilor ortodocși din Transilvania au găsit în acele timpuri atât de grele pentru ei un sprijin la țarina Elisabeta a Rusiei. Un istoric, care s-a ocupat mai de aproape cu acestea, găsește că „interesul deosebit ce-l purta față de noi Curtea rusească a contribuit foarte mult la limpezirea chestiunii noastre religioase” 16), întrucât decretul de toleranță, pe care Maria Tereza îl dă la 13 iulie 1759 în favoarea românilor ortodocși, ca și numirea episcopului sârb Dionisie Novakovici în scaunul vlădicesc al bisericii ortodoxe din Transilvania, ce rămăsese neocupat timp de 60 de ani „pot să fie atribuite… și repetatelor intervenții ale Rusiei în favoarea noastră” 17).

            Timp de multe decenii, românii ortodocși din Transilvania au revendicat toleranța, ce le-a fost pusă în vedere, încă de la 1701 din partea împăratului Leopold. Dar în politica habsburgică față de români distanța ce se intercala între promisiune și faptă, varia în funcție de interesele Casei. Promisiunea împăratului Leopold încurca socotelile urmașilor. În dorința de simplifica situația, Curtea de la Viena nega pur și simplu existența ortodocșilor în Transilvania, recunoscându-le doar prezența sporadică. Românilor ortodocși nu le rămânea altă cale, decât să-și facă ei înșiși simțită existența, și ei și-o fac prin prin agitația lor, pe alocuri prin răscoale, prin jalbe nenumărate, prin înfruntarea tuturor persecuțiilor, prin acte de nesupunere, prin hotărârea unor preoți, care vor lua asupra lor un destin de adevărați mucenici. În cele din urmă împărăteasa Maria Tereza, sub presiunea evenimentelor (începuse războiul de 7 ani) și dorind să mulcomească spiritele, precum și să dea oarecare satisfacție aliatei ei țarina Elisabeta Petrovna, publică în 1759 un decret, cuprinzând unele concesii în favoarea românilor ortodocși din Transilvania. Li se acordă o anume ,,toleranță”, dar aceasta era un fel de a vorbi, căci tolerența ce se vestea era condiționată de atâtea și atâtea, încât ortodocșii anevoie puteau spera să se bucure de efectele, devenite în diverse chipuri atât de problematice ale decretului. În fapt Curtea de la Viena ținea mai vârtos să câştige timp, iar nu să îndrepte efectiv stările. Casa de Habsburg voia să iasă mai întâi din încurcăturile războiului, pentru ca apoi să rezolve după după bunul ei plac problemele ridicate prin luptele religioase ale românilor. Dar românii ortodocși, de atâtea ori amăgiți, deveniseră bănuitori. Ei aveau suficientă experiență ca să ghicească dedesubturile politicii aulice. Ei vor îndruma lucrurile spre soluționare, într-un fel sau altul, și vor apuca pe drumul faptelor. Nemulțumirile, tulburi, difuze, de atâtea feluri, ale țărănimii, produse prin apăsarea crâncenă ce venea din partea domnilor de pământ și a regimului austriac, răbufneau pe un plan și sub forma unor revendicări, ce întâmpinau desigur mai puțină rezistență, decât ar fi întâmpinat izbucnirea nemulțumirilor sub formă fățișă a revendicărilor de natură economică și socială. Acest plan era cel religios. Sub înfățișarea unor agitații pentru o seamă de revendicări religioase, spiritul de revoltă al țărănimii se răspândeşte în toată Transilvania.

            În 1759 un călugăr, pe nume Sofronie, din Cioară (în județul Hunedoara), profitând de împrejurarea că armatele împărătești erau ocupate în războaie grele și după toate semnele de lungă durată, în alte părți ale Europei, s-a priceput să îndrume starea de spirit a țărănimii române și să dea o înfățișare mai închegată revoltelor locale, angajând mulțimile într-o mare mișcare ce va obține impresionante succese. După ce eforturile uniților de a cuceri drepturile promise s-au soldat cu așa de puține rezultate, călugărul Sofronie se folosește de spiritul de revoltă, de care țărănimea este cuprinsă, spre a încerca să refacă „unitatea”, de astă dată întru „ortodoxie”, a poporului român din Transilvania, acea unitate care ar fi constituit un izvor de putere în orice viitoare luptă pentru revendicări de orice natură. Timp de aproape doi ani autoritățile s-au dovedit cu totul neputincioase față de mișcarea călugărului Sofronie. Luând naștere în județul Hunedoara, mișcarea se întinde în Munții Apuseni, apoi tot mai largi ținuturi către Sibiu, în valea Mureșului, în nordul Transilvaniei, în Maramureș. Mai mult, mișcarea va cuprinde chiar și pe românii din Ungaria propriu-zisă. Aceștia din urmă s-au solidarizat atunci, ultima dată, cu o mișcare pornită din Transilvania. În curs de câteva luni călugărul Sofronie devine stâlpul Transilvaniei. Acestei mișcări i se datorește reîntoarcerea la ortodoxie a mai multor români, care se uniseră cu biserica Romei. Nu încape îndoială că mișcarea lui Sofronie este una din cele mai interesante din tot trecutul românilor din Transilvania. Sofronie căuta să pregătească terenul pentru restaurarea ortodoxiei transilvănene în vechea formă vlădicească, punând autoritățile în fața unor fapte împlinite, pentru momentul când noul episcop ortodox, promis de Curtea de la Viena, își va fi luat în primire ținuturile și credincioșii peste care urma să păstorească. Reamintim că de la consumarea actului de unire sub Atanasie (1700) ortodocșii rămăseseră fără episcop. Acum, după 60 de ani, li s-a promis în sfârşit un episcop ortodox, care însă nu avea să fie un român ci un sârb, și care avea să depindă de mitropolia de la Carloviț. Scopul declarat al luptei lui Sofronie a fost dezrobirea credinței ortodoxe de sub apăsările catolicismului, asigurarea drepturilor asupra bisericilor, pe care țăranii, ei înșiși, și le-au clădit și pe care le luaseră uniții, dobândirea efectivă a unui episcop ortodox, care să fie stăpân „legii”, al acelei legi prin care țărănimea română se simțea o colectivitate care, la fel cu celelalte neamuri, își avea legea sau religia sa. Evident Sofronie voia să refacă „unitatea” populației româneşti din Transilvania, și aceasta într-un moment când multele, gravele nemulțumiri de ordin economic ți social izbucneau nu numai sub formă religioasă, ci începeau să se manifeste și pe față. Dar despre acest aspect – mai la vale. Din ordinele date de călugărul Sofronie credincioșilor reiese că el căuta să țină lupta pe linia revendicărilor religioase, menţinându-se sub alte raporturi în cadrul „legalității”. Acest lucru poate fi însă interpretat ca o tactică impusă de împrejurări. Luptele religioase ale românilor ortodocși nu sunt purtate cu scopul de a impune cu forța religia ortodoxă celor de altă credință. Luptele acestea sunt purtate exclusiv pentru dreptul românilor de a se declara ortodocși și de a fi ortodocși după libera lor voință, asemenea celora care erau catolici, luterani calvini sau „arieni”. Sofronie își face propagandă în spiritul toleranței religioase, interzicând cu aspră poruncă preoților sau țăranilor să batjocorească sau să ridice cuvânt împotriva celorlalte religii (numai pe uniți el nu-i suferea)18).

            Într-un timp când catolicii și Curtea de la Viena negau cu fățărnicie și rea-voință existența unor români ortodocși în Transilvania, acești români au știut prin exponentul și animatorul lor, prin omul ridicat chiar din rândurile lor, prin călugărul Sofronie, să-și dovedească puterea, manifestându-se aproape ca un mic stat în stat. Era clar că numai impasul în care ajunsese, fiind angajată în războiul cu Prusia, împiedica pe împărăteasa Maria Tereza să ia măsuri pentru împiedicarea mișcării lui Sofronie. Și într-adevăr, de îndată ce împrejurările îi permit, împărăteasa trimite în Transilvania pe generalul Adolf Buccov, să rezolve cu „spada și cu tunul” neînțelegerile și luptele religioase dintre români. Generalul a procedat fără cruțare ameninţând pe români cu exterminarea. Sofronie s-a refugiat în Țara Românească. După sufocarea în foc și în sânge a frământărilor religioase din Transilvania, care au dat mulți mucenici, chiar și printre țărani, nu numai printre preoți, Curtea de la Viena a găsit de cuviință să cerceteze situația reală din Transilvania, pentru a afla câţi uniți și câţi ortodocși sunt în acest ,,mare principat”. În ciuda măsurilor teroriste, ce s-au aplicat cu ocazia recensământului, numai 7,7% dintre români s-au declarat „uniți”. Din nici un alt document al vremii nu se desprinde așa de clar rolul, pe care mișcarea lui Sofronie l-a jucat în procesul de reafirmare a ortodoxiei române în timpul luptelor religioase din secolul al XVIII-lea, ca dintr-un document datând din 1798, și cunoscut sub numele de Anonymische Note, un memoriu prin care se încearcă din partea unui număr de protopopi români o reunire a bisericilor române din Transilvania. Se afirmă în această notă că românii din Transilvania, în număr aproape un milion, toți ortodocși până la 1698, au trecut în acel an la „unire”, dar că în 1760 călugărul Sofronie i-a convertit în mare parte la ortodoxie 19).

            Nu vom putea încheia acest capitol, fără de a pune în lumină și alte aspecte ale mișcării lui Sofronie. În cursul revoltelor de la 1760 țăranii români afirmă, întru sprijinirea revendicărilor lor, că ei ar fi „rămășițele vechilor daci”. Ni se relatează acest lucru într-un memoriu redactat de un nobil ungur 20). Facem mențiunea despre această interesantă încercare a țăranilor de a-și lămuri obârşia. Încercarea datează dintr-un timp când o seamă de intelectuali români (începând cu Inochentie Clain) se străduiau, în căutarea unor argumente „istorice”, ce ar fi pledat în favoarea aspirațiilor lor politice, să atribuie poporului român o obârşie cât mai veche și mai „nobilă” („romanitatea”, „de la împăratul Traian”). Vrednic de semnalat este că față de atare idei, țărănimea română găsea un argument istoric doar în obârşia cea mai veche („dacii”) și că, în fobia ei față de unirea cu catolicismul, ei nu țineau deloc să se considere de origine „romană”.

            Mișcarea lui Sofronie a fost prezentată cel mai adesea că fiind de natură exclusiv „religioasă”. S-a stăruit prea puțin din partea cercetătorilor asupra dedesubturilor de natură economică și socială ale mișcării, cu toate că documentele vremii le indică și pe acestea fără nici un fel de echivoc 21). Din documentele vremii reiese că Sofronie, cât timp se simțea purtând răspunderea pentru desfășurarea mișcării, a îndemnat de atâtea ori țărănimea să-şi facă datoria față de domnii de pământ și să plătească impozitele față de împărăție. Din frecvența acestor ordine rezultă că în multe părți s-au ivit în rândurile țărănimii înclinarea de a ieși din „legalitate” și că în mișcarea lui Sofronie tendințele de emancipare ale iobagilor au răbufnit și pe față. De altfel în multe locuri se ridicau atunci glasuri hotărâte împotriva iobăgiei şi se rosteau lozinci îndrăznețe că: „A trecut puterea domnilor, acum noi suntem stăpâni” 22) Nu mai puțin interesantă apare în această privință și o scrisoare ce ar fi rămas chiar de la Sofronie. După ce trece munții în Țara Românească și se refugiază la mânăstirea din Argeș, Sofronie mai trimite scrisori de ,,aţâţare” în Transilvania, un fel de ,,țidule viclene” (litterae sofronignae), cum le numeau autoritățile locale. Din cuprinsul acestor scrisori reiese că, o dată la adăpost, el cutează să dea frâu liber revendicărilor sociale, care întrețineau focul celor religioase. Iată ce spune Sofronie într-o asemenea scrisoare din 1762: „Să nu ziceți că nu vom putea birui pe păgâni, deoarece ei ar fi mai tari în țară. Căci ei nu sunt mai tari. Cel mai tare e Dumnezeu. De aceea acum să fiți uniți și să vă pregătiți de războiu, ca să alungăm ,,uniția” și iobăgia din țară. Ci să vă luați puști și pistoale, căci va veni timpul când ați da și un plug cu doi boi pentru un mic pistol, nu-l veți găsi. Să nu credeți că această e glumă sau poveste, ci grăbiți-vă căci nu știți ceasul când vine porunca” 23. Atmosfera se pregătește, evident, pentru mutarea luptei de plan religios, în chip mai hotărât și mai fățiș, pe plan social. În asemenea manifestări trebuie să vedem fulgerele mute, ce anunță în noapte furtuna de dincolo de orizont, care va veni: răscoala lui Horia.

Note

  1. Despre obiectivele catolicismului în Transilvania, în perioada „unirii”, vezi și Istoria României, vol. III, pp. 238-239 (n. ns. – G.I.)
  2. Pentru întreaga problemă, în direcția observațiilor lui Lucian Blaga, este de consultat și studiul lui Zenovie Pâclișanu, Din istoria bisericească a românilor ardeleni. „Teologul” vlădicilor uniți, în „Analele Academiei”, Memoriile Secției de istorie. S. III, t. I, București, 1923 (n. ns. – G.I.).
  3. I. Moga. Despre semnificația luptelor religioase din secolul al XVIII-lea (conferință ținută la Cluj în 1946)
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. I. Moga, op. Cât.
  7. Ioan Georgescu, Istoria bisericii creștine universale, cu deosebită privire la istoria bisericii românești unite cu Roma. Blaj, 1921, pp. 210-21.
  8. Petru Maior, Istoria bisericii românilor, 1831, p. 350.
  9. Candid Mușlea, O dinastie de preoți și protopopi, Brașov, 1939, p. 32.

10 Ioan Moga, Politica economică austriacă și comerțul Transilvaniei în veacul XVIII, în „Anuarul Institutului de istorie națională”, Cluj, VII, pp. 134-136.

  1. St. Lupșa, Reuniunea bisericilor românești din Transilvania la 1698, 1943, p. 500.
  2. Despre Radu Tempea II (1619? – 1742) mai dezvoltat vezi în Istoria literaturii române, Editura Academiei, Busurești, 1964, pp. 673-677 (n. ns. – G.I.)
  3. Despre Teodor Corbea, alte detalii suplimentare în op. Cât., pp.548-552 (n. ns. – G.I.).

14 Aceeași apreciere și în Istoria României, vol. III, p. 424 (n. ns. – G. I.).

  1. S. Dragomir, Relațiile bisericești ale românilor din Ardeal cu Rusia, în veacul XVIII, Sibiu, 1914, p. 14.
  2. Ibidem, p. 51.
  3. Ibidem.
  4. Față de punctul de vedere actual (vezi Istoria României, vol III, pp. 510-512), opinia lui Blaga despre importanța mișcării lui Sofronie apare întrucâtva exagerată (n. ns. – G.I.).
  5. St. Lupșa, Reuniunea bisericilor românești din Transilvania, la 1760, 1943, p. 498.
  6. I. Lupaș, Răscoala țăranilor din Transilvania la anul 1784, Cluj, 1934, p. 26.
  7. În aceeași direcție, vezi Din istoria Transilvaniei, vol. I, p. 166 (n. ns. – G.I.).
  8. I. Lupaș, op. Cât., pp. 26-27.
  9. N. Iorga, Studii și documente, IV, pp. 275 -276.

 

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien