Return to Plante

Taina vâscului

La popoarele vechi şi în special la druizi, vâscul (Viscum album) era considerat ca o plantă sacră. Pentru minţile întunecate de taine, prezenţa acestei tufe veşnic verzi pe copaci era considerată ca un semn al zeilor, iar pasărea care îi dădea târcoale — un trimis al cerului. În cinstea lui se dădeau serbări, se făceau sacrificii şi se stabileau anumite date calendaristice.
Şi astăzi s-a păstrat un ecou al acestei străvechi credinţe. În multe ţări se obişnuieşte ca de Anul nou să se atârne de tavan tufe sau ramuri de vâsc.
Fără îndoială că vâscul prezintă un deosebit interes ştiinţific. Viaţa lui de semiparazit face în continuare obiectul unor cercetări ştiinţifice, iar complexa relaţie parazit-gazdă încă nu e complet limpezită. Nu mai puţin interesantă este calea prin care acesta se răspândește.

Vâscul este una din multele plante ornithochore ale căror seminţe sunt răspândite prin păsări. La plantele din această categorie, sămânța are un înveliş cărnos şi atrăgător. În atare cazuri, pasărea consumă învelişul dulce şi hrănitor, fie ciugulindu-l când fructul e mai mare, fie înghiţindu-l cu totul când e mai mic. În prima situaţie, izbită mereu de ciocul păsării, sămânța se desprinde şi cade la pământ. În cealaltă însă, din cauza învelişului ei lemnos, sămânța nu poate fi digerată de pasăre şi este eliminată o dată cu excrementele — excelent îngrășământ natural însoţitor — la distanţe apreciabile.
Vâscul prezintă datorită condiţiilor sale speciale de viaţă unele particularităţi care îl diferenţiază de restul plantelor ornitochore.
El înfloreşte toamna târziu şi rodeşte în miezul iernii când hrana păsărelelor este rară şi săracă.
Fructele sale sunt nişte boabe alb-gălbui, asemănătoare unor perle şi aşezate câte trei la locul de inserţie a frunzelor.
Răspânditorii săi sunt mierlele, care le consumă cu predilecţie. Dacă boabele vâscului ar fi fost ca ale celorlalte specii, neamul acestui interesant semiparazit s-ar fi stins probabil de mult. Seminţele împrăştiate pe pământ odată cu resturile mâncării nu ar fi putut încolţi, ştiut fiind că vâscul nu poate trăi dacă nu găseşte o ramură-gazdă de care să se prindă.
Şi totuşi, el puiază pe ramurile alăturate și pe copacii vecini. Care este explicaţia acestui fenomen care a frământat multă vreme pe oameni? Inventivitatea de chimist a vâscului i-a asigurat continuarea vieţii de semiparazit. Seminţele sale sunt îmbrăcate într-o substanţă viscidă, lipicioasă. Când mierla consumă carnea dulceagă, seminţele i se încleiază de cioc. Pasărea nu se suferă murdară şi atunci îşi curăţă ciocul frecându-l de o creangă vecină. Înzestrată cu înveliş vâscos, sămânța aderă cu uşurinţă de scoarţă, asigurându-și mediul de dezvoltare.

Sursa: Botanica distractivă, Ed. Tineretului, de Tudor Opriș
Realizare articol: Profesor Corina Simeanu


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien