Return to Plante

Sora Soarelui

 

Sunt cunoscute pe plan mondial numele multor eminenţi descoperitori. Arhimede şi Copernic, Newton şi Lomonosov, Einstein şi Korolev… Omenirea recunoscătoare va păstra veşnic imaginile lor în inima şi memoria sa.
Dar din păcate istoria nu favorizează la fel pe toţi autorii marilor descoperiri, astfel încât multe nume nu ajung la generaţiile următoare, pierzându-se în negura trecutului. Ce mai ştim, de pildă, despre descoperitorii pâinii celei de toate zilele, despre genialii selecţionatori ai primelor soiuri de greu şi orez, de bumbac şi cartofi, de viţă de vie, de măr… Dar nu există regulă fără excepţii.
Floarea soarelui…
Van DyckÎndată ce s-a răspândit în Europa vestea despre planta nouă adusă de peste mări, a şi apărut o modă a acesteia. Ba a fost cântată de poeţi sau zugrăvită pe pânză. Renumitul Van Dyck într-unul din autoportrete s-a pictat cu floarea sa preferată în mână, numită de el „floarea soarelui”. Asta a fost denumirea pe care a primit-o musafirul venit de peste Ocean, care a fost cultivat în anul 1510 la Grădina botanică din Madrid, din seminţele aduse din Mexic. Sub acest nume planta a început să se răspândească rapid în grădinile Europei. În anul 1576 numele a fost stabilit oficial de către botanistul Lobelius care a făcut primul descrierea ştiinţifică a florii soarelui. Şi acum în literatura de specialitate floarea soarelui figurează sub denumirea Helianthus (de la cuvintele greceşti „helios” = soare şi „anthos” = floare). După un secol şi jumătate Linne a adăugat la acest nume generic şi denumirea specifică „anniuus” ceea ce înseamnă anual.
Floarea soarelui (1)Multă vreme patria acestei plante a fost greşit considerată ca fiind statul Peru şi doar recent s-a stabilit că speciile sălbatice de floarea soarelui trăiesc separat şi concomitent în cele două continente americane: America de Nord, unde din Canada până în Mexic se pot întâlni circa 50 de specii sălbatice ale acesteia, şi America de Sud (din Columbia de Sud până în Bolivia), unde sunt răspândite numai 17 specii.
Printre speciile sălbatice de floarea soarelui se întâlnesc atât specii perene cât şi anuale, cu tulpini erecte, formând tufe răsfirate. Înălţimea tulpinilor variază de la 50 cm până la 4 m. Ele au şi frunze diferite, iar florile, în afară de cele galben-aurii cunoscute tuturor, mai pot fi şi purpurii roșiatice până la cafenii.
Se pare că oamenii ronţăiau seminţe încă acum 20—30 de secole, căci în săpăturile arheologice din America au fost descoperite vase de lut pline cu seminţe a căror vârstă se calculează la 2—3 mii de ani. Este greu de stabilit unde au fost culese seminţele fosile: pe plante sălbatice sau cultivate? Dealtfel nici utilizarea lor nu este clară.
În Rusia, timp de multe secole nu se cunoştea floarea soarelui. Dar iată că ciudata floare adusă de peste mări şi cu nume sonor a atras asupra sa atenţia tânărului ţar Petru I, căruia, pe când se găsea în Olanda, i-a plăcut noua achiziţie a floricultorilor europeni şi a dat dispoziţie ca seminţele acestei plante să fie trimise în patria sa unde au fost primite cu plăcere.
Nu numai un singur iubitor de plante şi-a pus întrebarea firească: nu cumva, în afară de frumuseţe, floarea soarelui mai are şi vreo însuşire folositoare?
Floarea soarelui (2)Timpul şi mintea iscoditoare a omului nu au întârziat să dea răspunsul. Farmaciştii, încercând florile şi frunzele plantei au constatat că uscându-le şi făcând o infuzie cu votcă se putea trata cu succes chiar şi malaria. Apicultorii au apreciat după merit floarea soarelui ca plantă meliferă, dar totuşi principala calitate a florii le-a scăpat mult timp oamenilor. Principalul său secret a fost dezvăluit în Rusia.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea ţăranii au început să cultive tot mai des floarea soarelui în grădinile lor de zarzavat. Căutând să obţină flori cât mai mari, ei îngrăşau din abundenţă plantele cu bălegar. De mărimea pălăriilor (calatidiilor) depindeau dimensiunile seminţelor precum şi numărul lor, aceste seminţe fiind consumate cu cea mai mare plăcere. În felul acesta floarea soarelui a început să capete treptat o nouă specializare, acumulând tot mai multă forţă şi concurând cu consumul „nucilor” produse de cedrul siberian (pinul de Siberia).
Încă în anul 1779, în comunicările Academiei de Ştiinţe din Rusia a fost publicat un articol intitulat: „Prepararea uleiului din seminţele de floarea soarelui”. Totuşi, noua descoperire a florii soarelui i-o datorează omenirea unui simplu ţăran din împrejurimile Voronejului,
Până acum se mai pot auzi acolo destule povestiri despre iobagul Bokarev, din satul Alexeevka, fostul judeţ Biriucinsk. Bokarev a încercat cele mai felurite dispozitive căutând să obţină ulei din floarea soarelui. El a trebuit să chibzuiască mult ca să găsească procedee mai bune pentru a scoate seminţele din „pălăria” florii soarelui, pentru a elibera sămânța de cojile sale, pentru a scoate cât mai bine uleiul din această sămânță… Dar acest mujic rus perseverent a reuşit până la urmă să descopere pentru omenire o sursă nouă şi foarte abundentă de ulei gustos.
În întreaga Rusie, de la cătun la cătun, din sat în sat, a pornit vestea despre minunata plantă a lui Bokarev. Odată cu faima se răspândea şi floarea soarelui, din ţară în ţară, din continent în continent.
În articolul, Despre cultivarea florii soarelui” publicat în revista „Ekonomiceskie zapiski” (Însemnări economice) moşierul Terentiev scria: „Anul cumpărării de către mine a moşiei este marcat în memoria oamenilor şi de faptul că în acel an (1841) un oarecare Bokarev, ţăran al contelui Şeremetev… s-a gândit pentru încercare să semene în grădina sa de zarzavat, doar pentru plăcerea sa, o cantitate foarte mică de seminţe de floarea soarelui; când plantele de floarea soarelui au crescut, el le-a plivit şi spre sfârșitul verii a obţinut seminţe. Bokarev a încercat să strivească seminţele într-un putinei şi spre bucuria sa a obţinut un ulei de foarte bună calitate pe care nu-l mai văzuse niciodată şi care n-a existat în comerţ…”
În felul acesta descoperitorul acestei proceduri a rămas în istorie doar sub numele de, un oarecare Bokarev”. S-a pierdut atât prenumele său, cât şi numele tatălui său după cum necunoscută i-a rămas şi înfăţişarea. În schimb ramura pe care a iniţiat-o a căpătat o mare dezvoltare.
Am făcut cunoştinţă cu preţioasa floare a soarelui dar n-am vorbit în mod special despre florile sale, adică de calatidiu. Dacă ne uităm cu atenţie la uriaşa floare galben-aurie ne convingem că nu este vorba de o singură floare, ci de o întreagă colonie (o inflorescenţă care poate fi formată din 1500 şi chiar mai multe floricele). Ca şi la albăstriţă, aici există un fel de diviziune a muncii. Unele sunt situate întotdeauna chiar pe marginea calatidiului şi formează o cunună galben-aurie dar sunt total sterile şi servesc doar ca momeală pentru insecte, un fel de reclamă care acţionează la sigur, chiar la o distanţă respectabilă. Totuşi apropiindu-se de aceste flori insectele sunt decepţionate negăsind nectar.
Cu totul altceva se întâmplă cu florile care umplu întreaga parte interioară a calatidiului. Ele se deosebesc de asemenea, dar nu ca structură, ci ca vârstă. Cele mai tinere se află întotdeauna în centrul calatidiului, iar la periferie, de sub rămăşiţele de flori care se veştejesc şi cad cu uşurinţă se întrezăresc şiruri compacte de seminţe ajunse la maturitate. Aceasta este încă o dovadă a naturii ingenioase a plantelor. Floricelele de vârstă diferită ale florii soarelui parcurg succesiv o serie de stadii ceea ce asigură polenizarea lor încrucişată de către insecte. Dacă însă polenizatorii nu-şi fac datoria, florile sunt capabile să se polenizeze şi singure.
Calatidiul floral este consolidat de inelul compact al frunzuliţelor verzi de forma unor ţigle care înconjoară seminţele așezate în şiruri regulate. La începutul dezvoltării inflorescenţei aceste frunzuliţe protejau florile gingaşe atât de frig cât şi de umiditatea excesivă şi de dăunători. Acum ele rămân ca un cadru decorativ.
Floarea soarelui aduce bune servicii omului, oferindu-i ulei, miere, medicamente, furaje şi seminţe pentru consum. Până şi deşeurile sunt folosite: turtele oleaginoase servesc pentru fabricarea halvalei şi altor dulciuri, iar turtele de calitatea a doua servesc ca nutreţ. Nici cojile nu se pierd. Ele sunt folosite şi drept combustibil şi drept material de construcţii…
Van Gogh3În sfârșit, minunata plantă mai are încă o însuşire — inutilă pentru practicieni dar care îi emoţionează pe poeţi. De dimineaţă până seara ea priveşte tot timpul spre soare iar noaptea îi aşteaptă cu nerăbdare răsăritul… Credincioasă însoţitoare a măreţului astru!

 

Sursa: fragment din Botanica distractivă, S.I. Ivcenko, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976

 

realizare articol

profesor Corina Simeanu


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien