Return to Plante

Prima grână

 

IFAceastă „primă grână” îşi are obârșia în Asia de Sud-Est; nu există însă o părere unanimă de unde anume provine. Unii indică India, unde se numără câteva mii de soiuri de orez. Alţii, luând în considerare vechimea culturii, consideră China drept patria orezului, unde sunt concentrate doar în jur de 1500 soiuri, dar în schimb, potrivit datelor din literatură, orezul se cultiva aici încă acum 5000 ani. Încă acum 4800 ani în China se respecta cu stricteţe un obicei solemn, potrivit căruia conducătorul statului împreună cu familia sa deschidea în fiecare an campania de însămânțări. Doar după ceremonia sărbătorească în cadrul căreia monarhul, trăgând prima brazdă, semăna cu propria-i mână 5 boabe de orez, se permitea începerea semănatului şi pe celelalte ogoare ale ţării.
Este interesant faptul că din 28 specii de orez cunoscute de ştiinţă, în cultură, din cele mai vechi timpuri, erau folosite numai două. De la acestea din urmă îşi trage începutul marea diversitate de soiuri, lucru la care a contribuit mult recoltarea sa tulpină cu tulpină. Tăind fiecare panicul separat, cu ajutorul unei unelte speciale, agricultorul îl evalua fără să vrea şi alegea tot ce era mai bun pentru însămânțarea următoare. Ca urmare, aproape fiecare cultivator de orez, cât de cât atent şi grijuliu, avea soiuri de orez proprii.
???  (Rice paddy, Mie prefecture, Japan)Oryza sativa, cum denumesc botaniştii orezul, cu toate că este o specie cunoscută ca fiind iubitoare de umiditate, la început era cultivată fără a fi udată. Cerinţa mare de apă a orezului era satisfăcută de ploi, aduse în abundenţă pe pantele line ale munţilor Asiei de Sud-Est de către vânturile musonice.
Vechii cultivatori de orez au observat cu ocazia acestor ploi o stranie particularitate a obiectului îngrijirii lor. Orezul era atât de iubitor de apă încât, chiar dacă în perioada ploilor torenţiale se trezea „până la brâu” în apă, el nu numai că nu vădea semne de suferinţă, ci dimpotrivă, arăta mai bine.
Primele probe experimentale au dat rezultate foarte bune. Dar experimentatorii au fost nevoiţi să coboare din munţi la şes, unde puteau folosi spre inundare câmpiile netede şi, mai ales, apa râurilor. In felul acesta a început cultivarea orezului în decursul întregului an, ceea ce permitea să se obţină câte două sau chiar trei recolte pe an.
Orezul (6)Speciilor sălbatice de orez le este proprie scuturarea timpurie a boabelor, care începe de obicei cu mult înainte de coacerea deplină. Cultivatorii stăruitori din vechime au depus multe eforturi până ce au reuşit să corijeze o „eroare” atât de serioasă a naturii, dezvățând orezul de acest obicei, „fără rost” din punctul de vedere al omului.
Demne de reţinut sunt şi acele pagini din biografia orezului care ne redau călătoriile sale prin lume. Dacă transformarea orezului în plantă de cultură poate fi legată de cea mai timpurie istorie a omenirii, stagiul lui de călător este aproape tot atât de îndelungat. La început a fost vorba de ţinuturi cuprinse între hotarele patriei sale. Dar chiar cu 30—25 secole în urmă orezul a apărut şi în ţinuturi mai îndepărtate de Asia de Sud-Est: în insula Java, în Iran, în Asia Centrală. Cu trecerea timpului a apărut şi în Europa. Primele date despre orez sunt legate de oştenii lui Alexandru Macedon care se întorceau din campania din India. „Orezul se Rice Paddycultivă în India în brazde inundate cu apă. În înălţime această plantă poate atinge 4 coţi…” scria Aristobul. Strabon, Herodot şi alţi învăţaţi din Grecia Antică pomenesc în lucrările lor despre orez ca despre o interesantă plantă exotică.
Totuşi, grecii, ca dealtfel şi egiptenii şi romanii, nu au contribuit deloc la cultura orezului. Fie că li se părea prea complicată, fie că nu-i atrăgea din cauza noutăţii sale. Într-un fel sau altul, apariţia masivă însă a orezului în Europa la fel ca şi în Africa de Nord, este legată de cuceririle arabilor. Preluând cultura orezului direct din India, ei, în anul 639, ajungând în Egipt au iniţiat-o acolo, pe malurile Nilului. Din anul 711, când arabii au venit în Spania, cultura orezului a început să se extindă şi în Peninsula Iberică. Centre de răspândire a acesteia au devenit: ţinutul Valenciei, văile râurilor Guadiana şi Guadalquivir.
Spaniolii, mereu în căutare de noi pământuri, au purtat „ştafeta orezului” mai departe, spre apus, peste Oceanul Atlantic. În anul 1674 orezul îşi face apariţia în America de Nord, apoi în insulele Sandwich sau Hawaii iar de acolo nu mai era decât un pas până la completarea întregului ocol al Pământului. Ulterior el a început să se răspândească intens şi în America de Sud. Din anul 1925 începe cultivarea lui în scopuri comerciale în îndepărtata Australie.
Nu mai este nevoie să vorbim amănunţit despre marea diversitate a modurilor de folosire a acestei plante în hrana omului. Din orez se mai obţine de asemenea amidon şi alcool. Paiele de orez sunt folosite ca nutreţ pentru vite, se prelucrează devenind hârtie de orez de cea mai bună calitate sau cele mai bune sortimente de foiţă pentru ţigări; din paiele de orez se confecţionează pălării de soare, diverse împletituri etc.
Orezul este cunoscut şi prin însuşirile sale medicinale. El se asimilează într-un grad foarte înalt şi de aceea a fost de mult cunoscut drept aliment cât se poate de folositor în bolile de inimă, de stomac precum şi în alte afecţiuni.
Boabele de orez decorticate şi lustruite capătă însuşirea de a putea fi păstrate vreme îndelungată dar îşi pierd în schimb vitaminele, printre care şi vitamina B1 atât de valoroasă. Nutriţia îndelungată cu acest orez sărăcit provoacă o boală gravă numită beri-beri care duce adesea la un sfârșit letal. Această boală se întâlnește frecvent în străvechea patrie a orezului.
Orezul (2)Orezul hrăneşte multe milioane de oameni. În călătorii îndelungate locuitorii din Asia de Sud-Est iau obligatoriu cu ei orez fiert sub forma unei mase gelatinoase, închegate în ţevi speciale de bambus. Orezul este hrana nelipsită şi preferată a multor popoare, deşi propriu-zis nu i se poate da denumirea de pâine, căci din orez nu se coace pâine. Aceasta însă nu este decât o remarcă de formă, care nu schimbă fondul, adică rolul orezului ca pâine a Orientului.

 

Sursa: fragment din Botanica distractivă, S.I. Ivcenko, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976

 

realizare articol

profesor Corina Simeanu


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien