Return to Plante

Ploaia de aur

Ploaia de aur e cunoscută de veacuri de oamenii de la munte. Nu e vorba de ploaia de pucioasă în care superstiţioşi vedeau un semn de mânie divină, ci de o pudră vegetală care se aşterne în luna aprilie pe ochiurile de zăpadă de la poalele pădurilor de conifere.
Fenomenul a primit în unele regiuni ale ţării poetica şi sugestiva denumire de „nunta brazilor”. Ascuţitul simţ de observaţie al omului din popor nu s-a înşelat. Făina aurie aşternută pe ultimele pete de zăpadă este polenul căzut din vârful clătinat de vânt al brazilor şi molizilor.
Ne găsim astfel în faţa unei polenizări al cărei mijlocitor este vântul.
Folosirea vântului ca mijloc de transport a dat naştere la plantele anemofile, aparținând unor felurite familii de spermatofite (plante cu seminţe), câtorva modificări potrivite cu acest fel de polenizare.
Spre deosebire de insecte care trebuie ademenite «cu miresme, semnalizatoare colorate şi nectar, vântul — dacă l-am personifica — se comportă ca un prieten total dezinteresat. În consecinţă, plantele anemofile nu au nevoie de aceste accesorii atrăgătoare; organizarea lor este deosebit de simplă.
Din nenorocire însă vântul se comportă ca un cărăuş distrat şi nestatornic. Pe dată îşi schimbă direcţia şi intensitatea, deviind din drumul ei preţioasa încărcătură de pulbere fecundantă.
Plantei nu i-a rămas decât o cale pentru a preîntâmpina acest neajuns: fabrică polen în cantităţi foarte mari. O mare parte se iroseşte zadarnic ca şi pulberea de aur a coniferelor. Rămân însă suficiente grăunţe pe care pămătuful ori cleiul stigmatelor avide să le poată reţine. Ca pulberea să fie din belşug, florile bărbăteşti de obicei sunt aşezate multe laolaltă, formând inflorescenţe cunoscute sub numele de conuri, amenţi sau spice, ca la brad (Abies alba), pin (Pinus sivestris), molid (Picea excelsa), arin (Alnus glutinosa), salcie (Salix caprea), alun (Coryllus avellana), fag (Fagus silvatica), mesteacăn (Betula alba), carpen (Carpinus betulus), porumb (Zea mais) şi altele.
Oricât ar fi de neînsemnat, grăuntele de polen are greutate proprie, deci e supus forţei de gravitaţie. Ca în cursa lui spre pământ să întâlnească stigmatul e necesar ca floarea bărbătească să fie situată deasupra florii femeieşti sau în apropierea ei.
Iată de ce, sus, pe cele mai înalte ramuri, ca la brad sau arin, sau chiar în vârful tulpinii, ca la porumb, se găsesc florile bărbăteşti, iar în partea inferioară cele femeieşti.
Frunzele ce se interpun ca nişte paravane în calea pulberii fecundante, împiedicând-o să ajungă pe stigmate, ar fi putut primejdui polenizarea. Dar şi acest dezavantaj a fost înlăturat la plantele anemofile prin unele modificări adaptative. Astfel, la alun (Coryllus) sau la salcie (Salix) mâțișorii apar la începutul primăverii, înainte ca ramurile să înverzească.
Polenizarea coniferelor nu este stânjenită de frunzele lor persistente. Forma piramidală a coroanei permite ca polenul florilor masculine, situate pe ramurile scurte din vârf, să ajungă nestingherit la conurile feminine situate la extremităţile ramurilor de pe poală, care sunt cu mult mai lungi. În acelaşi timp, frunzele aciculare şi ceroase, deci cu suprafaţă mică şi lunecoasă, nu reţin decât o neînsemnată cantitate de polen.
Acolo, însă, unde frunzele apar înaintea florilor şi pe deasupra sunt şi mari, ca la porumb (Zea mais) de pildă, stigmatele florilor femeieşti se alungesc considerabil, formând ciucuri de mătase aurie şi lipicioasă în care e cu neputinţă să nu se rătăcească câteva firişoare de polen, oricâte pavăze s-ar aşterne în calea ploii de aur.

Sursa: Botanica distractivă, Ed. Tineretului, de Tudor Opriș
Realizare articol: profesor Anca Ciortea


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien