Return to Plante

Merele de pământ

Într-o seară mohorâtă de iarnă în faţa palatului din Petersburg al contelui Şeremetev s-a oprit o caleaşcă elegantă, înzăpezită de pe urma unei călătorii îndepărtate. Servitorii uşor îmbrăcați care au alergat afară au fost nevoiţi să tremure destul de mult întrucât doar odată cu ieşirea contelui însuşi a avut loc ceremonia înmânării darului de peste mări adus, împreună cu hrisovul ţarului. Prin tot oraşul s-a răspândit vestea despre neobişnuita atenţie a tânărului ţar Petru I care n-a uitat să ofere un dar unuia dintre cei mai apropiaţi curteni ai săi chiar în timpul unei îndepărtate călătorii peste hotare.
Iar servitorii îngheţaţi, după ce au dus în interiorul palatului, cu tot respectul cuvenit, darul destul de voluminos, stăteau în faţa contelui nu mai puţin contrariaţi decât el însuşi. Desfăcând coletul greu, înfăşurat într-o blană scumpă, toţi s-au mirat găsind în interior un sac obişnuit. Când l-au desfăcut decepţia a luat locul mirării. În sac erau nişte fructe nearătoase de culoarea pământului, nemaivăzute de nimeni înainte. Înconjurat de atenţia respectuoasă a tuturor celor de faţă, luminăţia sa a luat, cu o prefăcută înduioşare întipărită pe faţă, unul din fructe în două degete şi a încercat să-l guste dar a fost nevoit să scuipe imediat bucăţica muşcată, fără a se putea abţine.
— Este tocmai de la Rotterdam! A reuşit să îngâne unul dintre cei de faţă netezind cu grijă nefericitul sac.
Aceasta a fost prima vizită oficială a merelor de pământ în Rusia.
Ele erau deja cunoscute europenilor de peste 100 de ani, dar încă nu reuşiseră să-şi consolideze poziţia. Nimeni nu putea afirma, cel puţin în mod categoric, de unde sunt şi din al cui ordin au apărut aici. Se zvonea că ar fi venit din Spania, unde au fost aduse de un navigator din Lumea Nouă. Dar tocmai în Spania rolul important al „merelor de pământ” a fost sesizat probabil la urmă de tot.

Dar oricum ar fi fost, tocmai din Spania, după cum afirmă majoritatea surselor, şi-au început călătoria lor prin Europa ciudatele fructe. Sub formă de dar oferit Papei de la Roma, ele au ajuns de aici în toată Italia unde dealtfel au şi primit denumirea cunoscută de oricine: cartofi. Italienii le-au dat această denumire dintr-o simplă întâmplare: din cauza formei lor şi a modului subteran de viaţă care le amintea italienilor, fie şi pe departe, de meniul lor preferat: ciupercile numite trufe (tartuffoli). După denumirea acestor ciuperci au fost botezate şi dulciurile numite trufe. În decursul întregului său istoric cartoful a schimbat multe nume. Dar numele italian s-a dovedit a fi cel mai persistent cu toate că au trecut destui ani înainte ca denumirea de „tartuffoli” să ajungă „cartof”.
„Fructul” american a trecut şi prin multe alte aventuri. Două tubercule din primul lot spaniol de mere de pământ au putut fi achiziţionate, potrivit datelor existente, de către botanistul Carol Clusius (1565). Din acestea el a cultivat câte o tufă experimentală în Grădina botanică din Viena şi la Frankfurt. Cu timpul, savantul a conferit noii plante o denumire ştiinţifică care însă nu s-a menţinut: Papa peruviana.
În anul 1589 la cererea lui Clusius pictorul belgian Philippe de Sevry a realizat primul „portret” în acuarelă al cartofului punându-i inscripţia „tartufel”. După câțiva ani botanistul englez Gerard a descris cartoful sub un nume care nu avea nici o legătură cu cele precedente şi anume Batata virginiana. Doar elveţianul Bauhin care a studiat cartoful în anul 1596 i-a dat denumirea ştiinţifică menţinută până în prezent — Solanum luberosum.
Un adept înflăcărat al cultivării cartofului a fost regele Friedrich Wilhelm I al Prusiei. După pustiitorul război de 30 de ani el a proclamat cultura cartofului drept îndatorire naţională a nemţilor. Cartofii au fost cultivaţi în măsură şi mai mare mai târziu de către regele Friedrich al II-lea care recurge la ajutorul dragonilor săi ce înăbuşeau cu cruzime „răscoalele cartofilor” izbucnite în sate.
În Franţa cartoful nu a putut fi introdus dintr-o dată cu toate că el nu suferea acolo de lipsă de adepţi entuziaşti. Chimistul şi farmacistul francez Parmentier a desfăşurat o neobişnuită energie şi ingeniozitate în popularizarea cartofului. El dădea mese gratuite alcătuite doar din meniuri pe bază de cartofi însoţindu-le de conversaţii amuzante şi comentarii pline de spirit. Parmentier s-a adresat de multe ori cu apeluri insistente nobilimii din Paris fără a trece cu vederea nici curtea regală. El a reuşit s-o convingă să treacă de partea lui chiar pe regina Franţei care la rugămintea lui a adăugat la toaleta sa o floare de cartof. Într-adevăr calculul simplu al insistentului amator de cartofi s-a justificat în curînd pe deplin. Cererea pentru florile noii plante a crescut rapid întrucât nici o pariziană care se respecta nu voia să rămână în urmă faţă de prima arbitră a eleganţei.
Odată cu propaganda desfăşurată de Parmentier a fost creată firma „vegetală” a familiei Vilmorin, care a dobândit ulterior o mare faimă. Această firmă a dat culturii cartofului o bază comercială, îngrijindu-se de asemenea şi de recunoaşterea oficială a priorităţii sale în răspândirea acestui aliment în toată ţara. Intre timp merele de pământ au cucerit treptat mereu alte ţări: Elveţia, Olanda, Irlanda… Din Irlanda ele au ajuns şi în America de Nord, unde au fost mult timp cunoscute sub numele de „cartofi irlandezi”. Mai târziu o contribuţie însemnată la selecţia cartofului a fost adusă de cunoscutul om de ştiinţă Luther Burbank care a creat o serie de soiuri minunate de cartofi pentru continentul său.
Ca produs alimentar cartoful a cucerit tot mai mulţi adepţi în Europa. În Anglia, printr-o hotărâre dată de curtea regală el a fost declarat hrană de sărbătoare; noul aliment începe să fie consumat şi în alte ţări. N-au lipsit fireşte şi diferite întâmplări ieşite din comun. Se povesteşte că unii adepţi ai noii plante, care o cultivau cu mare râvnă dar nu aveau prea multe cunoştinţe despre ea decât din auzite, au cules cu sârg micile fructe verzi apărute pe tulpină după înflorire şi colectându-le în cantitate suficientă au încercat să le consume în formă fiartă sau chiar şi crudă.
Tot mai des ajungeau în această perioadă veşti despre merele de pământ şi în Rusia. Şi cu toate că prima vizită în imperiul înzăpezit nu a fost prea reuşită, totuşi în Rusia a fost deschisă încă o pagină, poate cea mai strălucită, a multisecularei sale istorii.
Sacul trimis lui Şeremetev de către Petru I în timpul primei sale călătorii peste hotare împreună cu ordinul de a trimite tuberculele în întreaga ţară „pentru înmulţire”, ne arată clar simpatia tânărului ţar faţă de noua plantă şi planurile pe care le lega de cultivarea acesteia. Totuşi această încercare nu a lăsat urme care să se facă simţite. Fie că, copleşit de alte griji, Petru a pierdut din vedere problema cartofului, fie că în gubernii nu i s-a dat curs aşa cum se cuvenea. Probabil că aici a jucat un rol şi reacţia clerului ignorant faţă de această inovaţie adusă de ţar. Adesea preoţii denumeau cartoful „fruct neplăcut lui Dumnezeu”, iar în timpurile lui Petru, şi mai târziu, îl blamau în faţa poporului în predicile lor numindu-l „fruct necurat”, „mărul dracului”. Localnicii îl numeau „cartoafă blestemată”. Totuşi către deceniul al 4—5-lea al secolului al XVIII-lea, mărul de pământ a căpătat tot mai mulţi adepţi în Rusia devenind chiar un aliment obişnuit la nobilimea din Petersburg. Dar făcându-și arareori apariţia şi în alte gubernii din Rusia cartoful îşi făcea veacul mai ales la moşiile bogătaşilor.
În timpul Ecaterinei a II-a autorităţile au întreprins noi eforturi. În anul 1765 din iniţiativa Colegiului medical de stat, senatul emite un ucaz „despre cultivarea şi folosirea merelor de pământ numite pe alocuri „tartufele sau „cartufele”. Totodată se distribuie în cuprinsul ţării şi instrucţiuni speciale.
„În ceea ce priveşte acele mere, se spune în procesul verbal al şedinţei senatului, de unde pot fi obţinute, ele se găsesc în cantitate destul de mare la Sankt Petersburg, fiind cultivate şi de unii particulari astfel încât în viitor vor putea fi dobândite cu uşurinţă.”
Ucazul senatorial nu a avut influenţă decât într-o mică măsură. În „Descrierea topografică a regiunii Cernigov din anii 1783—1784″ medicul Afanasie Şafonski arată că în grădinile de zarzavat şi câmpurile din toate judeţele cartoful este „o plantă obişnuită”.
Permeacii, care au întâmpinat la fel ca şi nemţii prin „răscoale ale cartofilor” ordinul împărătesc de a cultiva „tartufele”, după vreo 30—40 de ani le întrebuinţează coapte, fierte, în terciuri, sau prepară din ele, împreună cu făina, piroşti şi „şanga”; iar la oraş dreg cu ele supele, le gătesc cu friptură şi fac din ele făină pentru preparare de „chiseliţe”. Aşa se comunică în „Descrierea economică a guberniei Perm” editată în anul 1784. Tot acolo se vorbeşte şi despre calităţile comerciale şi însușirile legate de diferitele soiuri ale acestui fruct care nu de mult era stigmatizat ca necurat: „locuitorii de la sate vând de mult cartofi în oraşul Perm; adesea se pot vedea soiuri de cartofi de calitate excepţională, mari şi albi, cultivaţi în judeţul Perm unde solul este foarte potrivit pentru cultivarea acestei plante”.
Nu degeaba în popor se vorbeşte acum cu respect despre „merele” cândva respinse: „Cartoful vine în ajutorul pâinii”. În prezent cartoful este numit şi oficial „cea de-a doua pâine”, iar agronomii l-au apreciat demult ca pe o cultură de asigurare. Poate surveni o vreme nefavorabilă sau o arşiţă care să distrugă cerealele şi atunci salvarea este cartoful; o îngrijire atentă şi pricepută asigură o bună recoltă a sa aproape în condiţiile oricăror capricii ale naturii.
Botaniştii consideră cartoful făcând parte din familia Solanaceae. Pe lângă faptul că această familie se caracterizează printr-un număr mare de specii (în jur de 3000) ea se distinge şi printr-o mare varietate a genurilor şi speciilor pe care le cuprinde.
De aceea, oricât ar părea de ciudat, cartoful se află într-o înrudire destul de apropiată cu tomatele suculente, cu ardeiul gras, cu arbustul obişnuit al maidanelor — cătina de garduri, cu tutunul greu mirositor numit mahorcă, cu măselariţa şi ciumăfaia. Dealtfel şi cartoful însuşi conţine în frunzele sale la fel ca şi în porţiunile înverzite ale tuberculelor o substanţă foarte toxică — solanina. Din cauza acestei substanţe animalele domestice evită să consume tulpina şi frunzele de cartof, iar omul trebuie să-şi spele bine mâinile după ce a venit în atingere cu aceste părţi ale plantei. Fireşte nu trebuie utilizate în consum tuberculele înverzite de cartof.
În ceea ce priveşte locurile unde trăiesc numeroasele rude ale cartofului, se poate spune că acestea se pot întâlni pe tot globul, iar la tropice le putem găsi atât printre cunoscutele liane cât şi printre uriaşii arbori din junglă. Doar genul cartofului constă din peste 200 de specii, dintre care aproximativ 150 sunt capabile de a forma tubercule. O serie de specii tuberculifere de cartof reunesc la rândul lor câteva sute de soiuri fiecare, care se deosebesc sub aspectul formei, al mărimii, al coloritului, al gustului şi al compoziţiei chimice al tuberculelor.
Întinderile atât de vaste ocupate de cartofi nu sunt condiţionate fireşte doar de necesităţile alimentare ale oamenilor. Doar la începutul carierei sale cartoful a fost întrebuinţat numai pentru hrană. Dar după un timp el a cucerit locul de cultură furajeră de prim rang (un kilogram conţine 840 de calorii; hidrocarbonaţi, proteine, săruri, vitamine), devenind apoi şi un furnizor de nădejde al unei materii prime tehnice, valoroase pentru industrie. De pe o unitate de suprafaţă cartoful dă mai mult amidon (aşadar şi alcool şi mulţi alţi derivaţi ai săi) decât o poate face oricare cereală. De pe un singur hectar de cartofi se pot obţine, de pildă, aproximativ 1.700 litri de alcool în timp ce de pe 1 ha de orz se pot obţine doar 360 l, de secară — 350 l, iar de ovăz şi mei chiar mai puţin.
Necesitând îngrăşăminte, afânare sistematică şi plivirea buruienilor, cartoful lasă întotdeauna în urma sa câmpul în stare perfectă, foarte propice pentru aproape toate culturile agricole.
— O plantă minunată! Îl admiră agronomii în rolul lui de cultură premergătoare; totuşi aceştia nu vor omite să menţioneze faptul că întreaga putere a cartofilor stă în tubercule.
Tuberculele sunt interesante şi din punct de vedere botanic, întrucât nu reprezintă altceva decât o tulpină subterană tumefiată, excesiv de îngroşată. Este foarte uşor să ne convingem că lucrurile stau chiar aşa dacă vom examina cu atenţie orice cartof. Nu este greu să se observe că tot tuberculul este presărat de numeroşi muguraşi care se ascund în mici adâncituri — aşa-numiţii ochi ai cartofului. Atunci când timpul se încălzeşte simţitor sau dacă sunt ţinuţi în cameră, cartofii încolţesc masiv, dând tulpiniţe tinere. Tocmai prin aceasta „fructul” îşi trădează natura de „tulpină”, căci rădăcinile adevărate nu formează muguri!
S-a constatat că această însuşire a tulpinii nu este doar un capriciu al cartofului. Această plantă anuală, iubitoare de căldură care a trăit mult timp în stare sălbatică în condiţiile favorabile ale tropicelor, se înmulţea pe deplin satisfăcător prin seminţele sale mărunte formate în adevăratele fructe de cartof, mici şi verzi, aşezate pe partea sa aeriană. Dar odată cu înăsprirea climei, legată probabil de procesele orogene, înmulţirea prin seminţe a început să nu mai dea rezultate. Lăstarii gingaşi au început să îngheţe tot mai des fără a mai avea timp să formeze fructe cu seminţe oare să ajungă la maturitate. „Temându-se” pentru viitor şi parcă nemaiavând deplină încredere în vechiul mod de înmulţire, planta grijulie şi-a format o adaptare mai sigură pentru perpetuarea speciei. Aşa a apărut această originală „invenţie” care a înarmat cartoful împotriva intemperiilor prin acele tulpini bine ascunse în pământ — tuberculele.
Dar după cum se spune: „fugi de un rău şi dai de altul!” Cartoful a reuşit să „păcălească” vremea rece, dar cum să se salveze de gândirea omenească care pătrunde pretutindeni? Rezervele de substanţe nutritive depuse în tubercule „pentru zile negre” i-au plăcut foarte mult omului! În felul acesta a avut loc una dintre cele mai mari descoperiri ale cărei roade le culeg şi până în ziua de astăzi milioane de oameni.
Omul doar la început şi pentru scurt timp s-a folosit de rezervele cartofului sălbatic. În secolele ce au urmat, printr-o muncă creatoare şi perseverentă el a fost perfecţionat din zi în. S-a înmulţit neamul „merelor de pământ” oferindu-i-se vaste terenuri, dintre cele mai bune, pe toate continentele.
Dar cine a fost primul descoperitor? Unde? Când? La aceste întrebări ca şi la multe altele secolele de mult trecute nu au păstrat răspuns. Pot fi indicate doar destul de vag regiuni foarte întinse, de unde, după părerea botaniştilor a venit cartoful. Dintre acestea fac parte platourile Anzilor din partea tropicală a Americii de Sud (2.500—4.800 m deasupra nivelului mării) precum şi latitudinile temperate din partea centrală a Statului Chile împreună cu insula Chiloe.
Încă din vechime, populaţia băștinașă descoperind în pământ nişte tubercule pe care le-a numit „papa”, a cunoscut primul secret al cartofului. Ce-i drept aceşti „papa” sălbatici erau mici, amari şi, ceea ce-i mai rău, total improprii pentru o păstrare cât de cât îndelungată. Dar când nu l-a salvat pe om munca stăruitoare, dublată de spirit de observaţie şi ingeniozitate?
Oamenii au fost nevoiţi să chibzuiască mult înainte de a reuşi să inventeze un procedeu foarte simplu şi de o eficiență uimitoare, al preparării tuberculelor conservate, „papa-chuno”. Supunând tuberculele îngheţurilor din timpul nopţii şi uscându-le ziua la soare oamenii reuşeau să obţină rezultatul necesar. Fructele îngheţate care însă se dezgheţau în timpul zilei erau uşor strivite cu picioarele, apa stoarsă prin această operaţie se evapora iar după încheierea procesului de „conservare” care dura multe zile, ,,chuno” erau spălate cu apă şi zvântate definitiv. Produsul obţinut era lipsit de gustul amar inițial şi se păstra foarte bine până la noua recoltă.
A luat naştere şi o agrotehnică, primitivă legată de „papa”. Nu este de mirare că acest produs a devenit în curînd principala hrană a indigenilor iar cu timpul a devenit chiar obiect de adoraţie şi fireşte obiect al comerţului prin schimb. Şi acum îşi amintesc indienii din Anzii sud americani, vechea zicală a strămoşilor lor: „mâncarea fără „chuno” este ca viaţa fără dragoste”.
A venit anul 1537. Nechemata expediţie spaniolă a lui Gonzalo Jimenez de Cozada, ocupând în America de Sud localitatea indiană Sorocota, a descoperit printre rezervele alimentare părăsite de indigeni şi enigmaticul „chuno”. Prima cunoştinţă a europenilor cu acele „rădăcini făinoase cu gust plăcut” se consideră de atunci momentul descoperirii cartofului pentru Lumea Veche.
Cercetările viitoare vor preciza care punct de vedere a fost cel just dealtfel în varianta spaniolă a pătrunderii cartofului în Europa până acum nu este totul lămurit. Încă nu există, de pildă, o dovadă certă asupra formei sub care a fost adus cartoful de spanioli în Europa. Pare foarte puţin verosimilă călătoria îndelungată a tuberculelor sănătoase, neîncolţite, de „papa”, peste tropice, iar procedeul de înmulţire prin seminţe a acestei plante era în acea perioadă deja abandonat de indieni.
Încă din timpul „epidemiei cartofului” care a cuprins Europa din secolul al XVI-lea şi a trecut apoi în Asia, America de Nord şi chiar parţial în Africa şi Australia, pretutindeni în „sfera circulaţiei cartofului” erau folosite soiurile care proveneau de la una două specii sălbatice ale sale.
Hoarda uriaşă a cartofilor sălbatici care număra peste 200 de specii, până nu de mult a rămas neatinsă şi de fapt cunoscută chiar şi specialiştilor. Descoperite cu mare trudă, „secretele” marii familii a cartofului au uşurat mult selecţia de soiuri noi, combaterea numeroşilor dăunători şi a bolilor „fructelor de pământ”.
Focar unic al cartofului, sălbatic şi cultivat, se consideră de mult mica insulă Chiloe aflată în apropiere de Chile. Această insuliţă a constituit baza unde se colectau rezervele de cartofi alimentari pentru caravelele cu pânze ce porneau în călătorie în Oceanul Pacific. De aici afluxul cartofului spre continent nu a încetat nici până acum. Şi acum s-a păstrat aici practica străveche de transport al tuberculelor de cartof cu ajutorul goeletelor cu pânze. Pe „insula cartofilor” cum este denumită câteodată Chiloe nici cartoful sălbatic nu este dat uitării: vrăjitorii locali îl folosesc pe scară largă în scopuri rituale şi îl denumesc, nu se ştie de ce, „iarba spaimei”.

Sursa: fragment din Botanica distractivă, S.I. Ivcenko, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976

realizare articol

profesor Corina Simeanu


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și cookies din motivele menționate pe pagina -> Politica de confidențialitate X

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien