Return to Plante

Locustele lumii vegetale

În antichitate şi în evul mediu, otrăvitoarele s-au bucurat de o tristă faimă. În jurul Locustei sau Lucreţiei Borgia s-au ţesut nenumărate legende. Decesuri fulgerătoare sau lente, înnebuniri subite şi fără leac au terorizat familiile de patricieni şi nobili, au destrămat case domnitoare şi au ațâțat fantezia oamenilor din popor şi a scriitorilor.
La temelia puterii otrăvitoarelor şi a vrăjitoarelor au stat mai ales plantele şi anume cele veninoase care, îmbinate cu meşteşug, fierte, filtrate, drese cu arome şi nectaruri şi vârâte cu vicleşug în băutura de toate zilele nu întârziau să-şi arate efectele, de cele mai multe ori mortale. Atât era de obişnuită în vechime otrava ca mijloc de răzbunare sau ca armă politică, încât un personaj istoric, Mitridate, pentru a se feri de cea mai perfidă cale de exterminare folosită de duşmani, din fragedă copilărie lua doze progresive din diferite otrăvuri, obişnuindu-şi astfel organismul şi imunizându-l.
Caracterul veninos al unor plante este dat de un grup de substanţe organice destul de bine studiate azi şi anume de alcaloizi. Otrăvurile sunt alarme chimice caracteristice pentru fiecare gen sau specie vegetală, eficace mai cu seamă împotriva mamiferelor ierbivore, întrucât alcaloizii produc tulburări puternice animalelor cu sistem nervos evoluat, efectul lor diminuându-se sau dispărând cu totul cu cât coborâm pe scară zoologică către animalele inferioare cu sistem nervos rudimentar. Dacă mamiferele sunt ucise de consumarea acestor substanţe, în schimb păsările, melcii şi insectele se înfruptă fără grijă din frunzele sau fructele plantelor toxice.
Ocolirea lor cu grijă de către mamiferele ierbivore constituie un reflex de apărare, transmis ereditar. Dacă vom străbate o păşune montană sau subalpină, rasă de turme sau cirezi până la ultimul fir de iarbă, vom zări cum se leagănă netulburate în vânt doar tulpinele de ştirigoaie (Veratrum album), de omeag (Aconitum napellus), de bulbuci (Trollius europaeus), apărate de alcaloizii ce îi conţin.
Ierbivorele din pădurile zonei temperate, oricât de înfometate ar fi, se feresc de tulpinile şi boabele atrăgător pictate în roşu sau negru violaceu de mătrăgună (Atropa belladona), Scopolia carniolica, orbalţ (Actea spicata), dalac (Paris quadrifolia), mărgăritărel (Convalaria majalis) şi tulichin (Daphne mezereum).
Din aceleaşi motive, unele plante ruderale ca laurul (Datura stramonium), măselariţa (Hyoscyamus filger), talpa-gâștei (Leonurus cardiaca), rostopasca (Chelidonium majus), iarba turcească (Peganum harmala) sau din locuri umede ori mlăştinoase ca veninariţa (Gratiola officinalis), cucuta (Cicuta virosa), piciorul cocoșului (Ranunculus sceleratus) nu sunt supărate de animalele ierbivore ce trec prin aceste locuri.

Toamna, pajiştile sunt smălţuite de cupele liliachii ale brândușei de toamnă (Colchicum autumnale), care cresc nestingherite la adăpostul colchicinei, un alcaloid de temut.
În pădurile ecuatoriale sau tropicale, ierbivorele nu se încumetă să se atingă de otrăvitoare redutabile ca Mandragora, Duboisia, Erythroxylon coca (arborele de coca), Chincona sucdruba (arborele de chinină), Camellia sinensis (arborele de ceai), Coffea arabica (arborele de cafea), Cephaelis ipecacuantha (arborele de ipeca) şi altele, îmbibate de alcaloizi puternici.
Şi totuşi, plantele otrăvitoare au fost îmblânzite de om. Dacă în mâna unor sceleraţi plantele toxice serveau la ucidere, din cele mai vechi timpuri, încă din comuna primitivă, ele erau folosite de oameni pricepuţi şi pentru puterea lor vindecătoare. Astăzi, otrăvurile vegetale în cea mai mare parte au fost izolate, iar proprietăţile şi efectele lor studiate cu toată atenţia. Farmacopeea modernă foloseşte în scop terapeutic numeroşi alcaloizi utili în tratamentul multor maladii: atropina, scopolamina, chinina, stricnina, opiul, teina, cafeina, teobromina, cocaina, lobelina, efedrina, anabasina, salsolina, emetina, hermina etc. Colchicina, otrava brândușei de toamnă, găseşte o interesantă aplicaţie în genetică pentru obţinerea de forme poliploide (cu un număr mai mare de cromozomi) sau partenocarpice (cu fructe fără seminţe), având caractere biologice superioare.
Folosirea otrăvurilor de către plante a sugerat omului calea cea mai practică de combatere a dăunătorilor: calea chimică. Întrebuinţarea substanţelor toxice împotriva dăunătorilor animali şi vegetali ai plantelor şi plivitul chimic al buruienilor de pe ogoare asigură o producţie agricolă sporită.
Este utilă cunoașterea plantelor periculoase și în sensul prevenirii pericolelor pe care ni le pot oferi sau al utilizării substanțelor extrase din acestea în scopuri vindecătoare.

Sursa: Botanica distractivă, Ed. Tineretului, de Tudor Opriș
Realizare articol: profesor Anca Ciortea


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și cookies din motivele menționate pe pagina -> Politica de confidențialitate X

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien