Return to Plante

Darul lui Haiavata

Legenda

Triburile indiene au multe poveşti şi legende, dar de cele mai multe ori în vremurile de odinioară răsuna lingă wigwam-urile lor minunatul cântec despre Haiavata, pe care l-a reconstituit cu măiestrie remarcabilul poet american Henry Longfellow.*
„… După cântecele zise de duiosul Nawadaha…”
HaiavataDăruindu-i viaţă lui Haiavata, tatăl său l-a sfătuit să muncească neobosit în ţinutul natal, să cureţe apele curgătoare, să fertilizeze pământul, să ucidă monştrii cei răi. Fiul i-a ascultat sfaturile bune şi s-a tot dus în străfunduri de pădure, pentru ca acolo, departe de deşertăciunea lumii, să petreacă postind 7 zile şi 7 nopţi, rugându-se pentru fericirea şi bunăstarea „tuturor triburilor şi tuturor popoarelor”.
În prima zi, contemplându-i pe diferiţii locuitori ai pădurii — iepurele, cerbul, fazanul, veveriţa, porumbelul, gâștele, cuprins de îndoială şi deznădăjduită mâhnire el l-a întrebat pe Stăpânul Vieţii — Ghitci Manitu:
„Oare pe de-a pururi soarta
Ni-i legată de pădure
Şi de-a ei jivini şi păsări?”
A doua zi întâlnind în calea sa orezul sălbatic, porumbarul, fragile, agrişele, strugurii, el din nou sfâșiat de îndoieli, s-a adresat lui Ghitci Manitu cu aceeaşi întrebare. În a treia zi, șezând gânditor pe malul unui lac din pădure şi urmărind în apa liniştită şi străvezie vietăţile ce se zbenguiau în ea: un nisetru, un biban, o ştiucă, un hering, un rac de mare, el din nou cu îndoială, dar acum aproape cuprins de disperare, adresează aceeaşi întrebare lui Ghitci Manitu. Iar în cea de-a patra zi, pierzându-și repede puterile din cauza postului îndelungat, zăcea epuizat. Deodată în lumina apusului a văzut că se apropie
„Un flăcău semeţ, cu straie
Galbene şi verzi ca iarba
Plete lungi şi moi de aur
Şi-o podoabă împletită
Din frunziş pe fruntea naltă.”
Oprindu-se la intrarea wigwam-ului tânărul a privit cu compătimire la faţa suptă a lui Haiavata şi i-a spus că întrebările sale pline de frământare şi rugile sale au fost auzite în cer:
„Haiavata, află vestea
Că înflăcărata-ţi rugă
Fost-a-n ceruri auzită
Sunt Mondamin şi la tine
Vin ca frate şi prieten
Să-ţi vestesc că prin răbdare
Şi prin muncă fără preget
Vei găsi înfăptuirea
Rugii tale — nflăcărate”.
După aceasta, prin voia soartei, Haiavata trebuia să se lupte într-un duel de trei zile cu noul său cunoscut, care-şi prevede înfrângerea şi îl avertizează pe Haiavata că după ce va obţine victoria va trebui să-i pregătească celui învins un culcuş în pământ în care „ploaia de primăvară să-l poată înviora” şi „blândul soare să-l încălzească”. Înainte de a-l înmormânta, Haiavata urma să smulgă cu curaj de pe Mondamin tot vesmântul său galben-verde precum şi podoaba de pe cap acoperindu-i apoi trupul cu pământ
„Să-ngrijeşti ca nicio mână
Somnul meu să nu mi-l strice,
Buruienile şi viermii
Să nu-mi vatăme culcuşul,
Şi nici Cagaghi, cioroiul
Pe deasupra-mi să nu zboare;
Ca de ochii tăi, de mine
Să ai grijă vara-ntreagă
Până-n clipa deşteptării
Când din nou deasupra gliei
Voi-nălţa cu fală trupu-mi
În lumina caldă-a zilei”.
Totul s-a întâmplat aşa cum spusese noul venit. După o luptă grea şi îndelungată tânărul îmbrăcat în veșmânt galben-verde s-a prăbuşit la pământ, iar Haiavata în ciuda oboselii de moarte, a îndeplinit cu exactitate tot ce îi recomandase adversarul. El n-a părăsit apoi locul unde îl înmormântase pe nobilul său rival. Îl vizita în fiecare zi, afinând pământul, îndepărtând buruienile şi speriind sâcâitoarele ciori. Cât de mult s-a bucurat Haiavata când
Porumbul (1)„Răsări din ţărna neagră
Un subţire lujer verde
Şi-apoi, lângă el, mai multe.
N-apucă să vină toamna
Şi pe locul luptei aprigi
Se-nalță semeţ porumbul,
Îmbrăcat în straie mândre
Şi cu plete răsfirate
De mătase aurie.
Stând în faţă-i Haiavata
A strigat cu bucurie:
— „E Mondamin, un prieten
Pentru-ntreaga omenire!”
Iar atuncea când spre toamnă
S-a făcut porumbul galben
Şi s-au copt a sale boabe
Tari şi lucii ca mărgeanul,
El a strâns de zor ştiuleţii,
Curăţindu-i de pănuşe,
Ca şi atunci când, după luptă,
Despuie pe-al său potrivnic.
A chemat apoi tot satul
La o mare sărbătoare
Arătându-i darul veşnic
Dat de pronia cerească.”
Mare a fost bucuria indienilor, care adesea sufereau de mari lipsuri, când fapta lui Haiavata le-a oferit o plantă atât de minunată. Curând în jurul fiecărei aşezări au început să înverzească falnic lanuri întinse.

 

Biografia porumbului

 

Porumbul (4)Şi acum omenirea foloseşte pe scară largă magnificul dar al legendarului Haiavata. Totuşi, până şi oamenii de ştiinţă care şi-au consacrat întreaga viaţă cercetării biografiei maisului (porumbului), nu au putut spune vreme îndelungată care a fost planta iniţială ce a stat la baza arborelui său genealogic. Strămoşul sălbatic al porumbului nu se găsea nicăieri.
Mulţi botanişti înclinau să considere porumbul provenind de la planta mexicană Teo-sinte şi alte plante sălbatice actuale. Alţii înclinau să creadă că strămoşul actualei regine a câmpurilor este aşa-numitul porumb cu bob îmbrăcat. În sfârșit, adepţii celei de-a treia ipoteze afirmau că porumbul se trage dintr-o specie sălbatică acum dispărută (probabil ca urmare a păşunatului intens).
La prima ipoteză s-a renunţat de la început întrucât s-a dovedit că Teo-sinte este cea care provine din porumb. Apoi au cedat şi adepţii ipotezei porumbului cu bobul îmbrăcat. Doar cea de-a treia afirmaţie s-a dovedit a fi corectă. Acum câțiva ani aceasta a primit o confirmare demnă de luat în seamă.
În anul 1954 în oraşul Mexico în timpul unor săpături efectuate la adâncimea de 70 m a fost constatată prezenţa polenului fosil de porumb sălbatic. Prin metoda de cercetare cu ajutorul radioactivităţii şi alte metode s-a constatat că vârsta acestuia este de 60.000 ani. În acea perioadă nu numai că nu exista porumb cultivat dar oamenii încă nu ajunseseră din Asia în continentul american. Aceasta înseamnă că sălbaticul Mondamin — maisul, creştea din cele mai vechi timpuri pe teritoriul Mexicului actual.
Treptat se dezvăluie şi istoricul trecerii la formele cultivate ale porumbului.
Tot în Mexic, în valea lui Rio Grande, arheologii împreună cu biologii au scos din pământ aproape 750 de ştiuleţi de porumb, descoperiţi la adâncimi diferite, fiecărui strat corespunzându-i câte o probă diferită de porumb. Cu cât stratul era mai adânc cu atât şi ştiuleţii erau mai mici; în straturile superioare ştiuleţii erau mai perfecţionaţi. Aceste descoperiri permit să se considere că în Mexic omul a început să se ocupe de cultivarea porumbului cel puţin cu 10.000 de ani în urmă. Mai târziu această plantă minunată a început să fie cultivată şi pe platourile din Peru.
Lucrări de mare anvergură au fost executate în terasarea pantelor pentru plantaţii de porumb, în îngrăşarea cimpurilor cu resturi de peşte aruncate de ocean pe ţărm sau guano adus de la distanţe de mulţi kilometri din bazarurile de păsări care se bucură de o protecție specială. O mare hărnicie şi ingeniozitate s-au manifestat şi în irigarea vechilor câmpuri de porumb. Până în prezent, de pildă, s-au păstrat resturile unui gigantic sistem de irigare din Peru. Numai canalul principal cu o lăţime de 4 m, avea o întindere de 750 km! Pe alocuri porţiuni ale acestui canal treceau fie pe sub pământ fie pe deasupra pământului şi erau căptuşite cu plăci de piatră de dimensiuni ciclopice.
Cultivarea porumbului în America până la descoperirea acesteia de către Columb atinsese un nivel atât de înalt încât, în ceea ce priveşte unii indici, îl depăşea chiar pe cel actual. Era uimitoare, de pildă, diversitatea ştiuleţilor mexicani şi peruvieni în ceea ce priveşte dimensiunile, forma, culoarea bobului, structura axului.
Pe suprafeţe uriaşe, din Canada actuală şi până în Patagonia, existau deja toate subspeciile de porumb cunoscute până în prezent: porumb dinte de cal, porumb cu bobul tare, porumb pentru floricele, porumb amidonos, porumb zaharat. La muzeul Cușco (Peru) se păstrează şi acum faimosul porumb amidonos care până în prezent nu are egal în ceea ce priveşte mărimea bobului. Neîntrecute sunt şi soiurile de porumb rezistente la frig, cu maturizare neobişnuit de rapidă, obţinute de vechii selecţionatori incaşi.
În imperiul incaşilor porumbul constituia principala cultură alimentară (indienii nu măcinau porumbul ci foloseau boabele fie fierte fie prăjite). O dovadă a rolului porumbului în viaţa incaşilor o constituie şi ritualul solemn al semănatului simbolic al boabelor de porumb care se face în fiecare an la Templul Soarelui din capitala ţării.
În anul 1492, la câteva zile după descoperirea insulelor din Marea Caraibilor, Columb a făcut o însemnare despre o graminee necunoscută europenilor precum şi despre modul utilizării sale de către populaţia din Cuba. Totuşi primele probe de porumb au fost aduse în Spania numai după întoarcerea din cea de-a doua călătorie.
Conchistadorii spanioli au fost foarte impresionaţi de întinsele semănături de porumb din America Latină. Considerând continentul nou descoperit drept un ţinut al unor bogăţii fără număr, ei se aşteptau să întâlnească acolo chiar şi plante din aur curat. Nu este de mirare că un spaniol din suita lui Hernando Cortes scria despre porumb: „Pe câmp creşteau nişte plante ciudate a căror înălţime depăşea 1 m. Păreau din aur curat iar frunzele lor din argint”.
Curând după ce a adus Columb ştiuleţii aurii în Europa, a fost publicată o mică broşură cu descrierea porumbului. Apoi au mai apărut câteva lucrări. Dar numai în anul 1542 a apărut „Stirpium historia” a lui Leonhart Fuchs cuprinzând prima reprezentare completă a porumbului. Aceasta a fost inspirată de o splendidă gravură în lemn executată de un artist necunoscut.
De atunci a început să se adapteze această cultură pe pământuri noi. Participanţii la cea de-a doua călătorie a lui Columb, după revenirea acasă au început să-l cultive în grădinile lor. Porumbul a ajuns în Curând şi în grădinile botanice ale Europei. Pe cale maritimă, porumbul „s-a deplasat” din Europa în Asia unde s-a bucurat de o foarte bună primire. De acolo a revenit adesea în Europa, de obicei sub denumirea de grâu asiatic sau turcesc. În Italia porumbul este denumit şi acum „granoturco”, dar în majoritatea ţărilor lumii această plantă este cunoscută sub numele său cel mai vechi — mais. În Iugoslavia i se spune cucuruza, denumire împrumutată apoi de către români (cucuruz în Moldova).

 

Despre porumb

 

Porumbul (7)Faptul că porumbul este atât de larg cunoscut şi are atâtea denumiri demonstrează capacitatea sa de adaptare. El creşte cu succes nu numai în zona temperată dar şi la tropicele umede unde atinge adesea înălţimea de 6 m. Tulpinile mari şi lemnoase ale porumbului amintesc aici arborii şi sunt adesea utilizate pentru construirea de locuinţe.
În condiţii de secetă porumbul supravieţuieşte de asemenea cu succes şi dă recolte bogate. Chiar dacă am îngropa boabele de porumb la o adâncime de până la 18 cm (deci mult mai adânc decât se seamănă ghindele de stejar!), plantulele vor reuşi totuşi să iasă la suprafaţă.
Porumbul se adaptează bine şi la condiţii aspre în care alte plante iubitoare de căldură refuză să crească. Soiurile pitice ale vechilor incaşi erau capabile ca în decurs de 70 de zile să-şi încheie ciclul vital pe platourile înalte ale Anzilor.
Porumbul este „pregătit” şi pentru a suporta vânturi puternice. Pentru a-şi menţine mai temeinic tulpina înaltă, porumbul are în rezervă rădăcini speciale de reazem (rădăcini adventive). Dezvoltându-se din nodurile terestre ale tulpinii ele pătrund în sol şi ramificându-se puternic în acesta consolidează planta ca nişte odgoane care susţin catargul unei corăbii.
Spre deosebire de majoritatea gramineelor noastre, porumbul este o plantă unisexuată monoică, adică florile mascule şi cele femele cresc separat dar pe aceeaşi plantă. Florile mascule sunt adunate formând panicule stufoase ce împodobesc vârfurile tulpinilor. Florile femele se situează în partea inferioară a plantei în ştiuleţii mari şi groşi care se ascund la început în axilele frunzelor. Pe măsura creşterii ştiuleţilor florile se eliberează tot mai mult de tutela frunzelor, rămânând totuşi strâns înfăşate în numeroase pănuşi protectoare.
Această îmbrăcăminte reprezintă o temeinică protecţie faţă de intemperii şi alţi factori nefavorabili — la început pentru gingaşele flori iar apoi şi pentru boabe. Perfect separate de lumea din afară florile femele reuşesc totuşi să fie polenizate cu ajutorul polenului paniculelor mascule. Pentru aceasta ele prezintă o adaptare cunoscută în mod curent sub numele de „mătasea porumbului”. Firicelele care o alcătuiesc pornesc din profunzimea știuletelui spre suprafaţă. Din punct de vedere botanic acestea sunt stiluri filamentoase care poartă la capăt stigmate bifurcate. Acestea sunt polenizate cu polenul paniculelor mascule.

 

Și plantă medicinală…

 

Porumbul (2)În medicina empirică din Caucaz mătasea de porumb era cunoscută de mult prin însuşirile sale medicinale, iar acum sub denumirea de stigmate de porumb este folosită şi de medicina ştiinţifică. Această parte a plantei este colectată în perioada maturizării ştiuleţilor şi se administrează sub formă de extracte, prafuri, tablete sau ceaiuri; adesea se injectează chiar (subcutan sau intramuscular), bolnavilor, pentru accelerarea coagulării sângelui sau ca remediu colagog. Preparatele din stigmate opresc hemoragia prin vitamina K pe oare o conţin din abundenţă.
Dealtfel activitatea porumbului ca plantă medicinală nu se limitează la aceasta întrucât uleiul extras din germenii boabelor are proprietatea de a reduce cantitatea de colesterină din sânge având de aceea un rol profilactic şi curativ foarte important în tratamentul aterosclerozei.

 

Porumbul și albinele…

 

Porumbul (5)Porumbul, fiind anemofil, adică polemizându-ne cu ajutorul vântului, este absolut „indiferent” faţă de albine. Totuşi aceste truditoare care se găsesc pretutindeni reuşesc chiar şi pe timp nefavorabil să-şi ia „cota” de la porumb sub forma sucului dulce care se scurge din porţiunile vătămate de pe tulpină.
Dealtfel uneori porumbul împreună cu afidele care sălăşluiesc pe tulpinile sale reuşeşte să păcălească albinele. În căutarea asiduă a hranei albinele se reped cu lăcomie asupra lichidului dulce secretat de aceşti păduchi de plante, luându-l drept nectar, astfel încât adesea adună într-un sezon câte 40 kg de aşa-numita, ,,mană” în fiecare stup.
Totuşi caracterul melifer foarte slab, după părerea apicultorilor, este compensat pe de-a-ntregul la porumb prin marea cantitate de polen. Începând cu cea de-a doua jumătate a lunii iunie şi până în a doua jumătate a lunii iulie, în decurs de 12—16 zile o mulţime de albine adună darul de polen al florilor mascule. Interesul crescut al albinelor şi altor insecte faţă de polenul porumbului a fost observat de mult de către abilii indieni care n-au pregetat să se folosească ei înşişi de meritele acestuia. Adunând polen (o inflorescență panicul conţine în jur de 20 milioane de granule de polen) ei preparau din acesta o supă foarte bună iar paniculele în perioada când prezintă o frăgezime maximă erau folosite în alimentaţie în loc de salată.

 

Și podoabă…

 

Selecționând încă din cele mai vechi timpuri ştiuleţii cu boabele cele mai mari, vechii indieni făceau concomitent, şi o selecţie pentru aspectul decorativ al acestei plante. Porumbul era apreciat de ei şi ca podoabă. Printr-o muncă migăloasă au fost cultivate soiuri nu numai cu boabe albe, „perlate”, şi aurii dar şi ou boabe de culoare roz, liliachiu închis, cafeniu, pestriţe şi chiar de culoare albastră.

 

Valoarea porumbului…

 

Porumbul (3)S-au evidenţiat în special hibrizii între linii obţinuţi prin încrucişarea soiurilor unor linii diferite. În prima generaţie a acestora apare fenomenul de heterozis care asigură sporuri însemnate de recoltă.
Porumbul a fost şi a rămas vrednic de munca asiduă a oamenilor, legată de cultura acestuia. Foarte convingătoare este chiar şi o simplă enumerare a produselor pe care porumbul le oferă oamenilor: mălaiul, crupele, boabele conservate, fulgii de porumb, amidonul şi uleiul vegetal, glucoza cristalizată, melasa, alcoolul, berea…
Dar porumbul este şi o foarte valoroasă cultură furajeră şi tehnică! Produsele de prelucrare a boabelor sale servesc drept nutreţ de foarte bună calitate, la fel şi tulpinile folosite pentru furaje însilozate sau nutreţ verde,
În ultimii ani porumbul este utilizat ca materie primă de calitate superioară şi pentru o serie de ramuri tehnice ale industriei. Amiloza obţinută din boabele de porumb s-a dovedit a fi un foarte bun material pentru producţia de pelicule pentru filme fotografice şi cinematografice, ţesături sintetice. Soiurile de porumb cerat sunt folosite pentru industria maselor plastice, a foliilor sintetice, a celofanului. Pănuşele sunt folosite pentru fabricarea hârtiei, a pălăriilor, a coşurilor.
Iată ce folositor s-a dovedit darul legendarului Haiavata!

* Cântarea lui Haiavata, Ed. pt. N, T. Longfellow, Henry Lit., 1967.
* N. T. — 1 pud = 16,381 kg.

Sursa: fragment din Botanica distractivă, S.I. Ivcenko, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976

realizare articol

profesor Corina Simeanu


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien