Return to Plante

Albinele au coarne?

Taina coarnelor albinei este una din cele mai pasionante pagini din viaţa florilor care se slujesc de insecte pentru înfăptuirea polenizării. Pentru dezlegarea ei, acum aproape 180 de ani directorul şcolii latineşti din Spandau, Konrad Sprengel, a cheltuit zece ani de observaţii, a fost destituit din funcţia ce o deţinea pentru neglijarea serviciului şi a fost luat în râs până la sfârșitul vieţii de savanţii de cabinet. Şaizeci de ani, cartea sa, închinată acestei taine, a zăcut prăfuită prin biblioteci până când Darwin a relevat-o marelui public, aducând celebritatea modestului şi dispreţuitului ei autor.

 

 

Povestea începe cu o floare foarte cunoscută la noi, a poroinicului (Orchis morio), o plantă comună în păduri şi livezi care înfloreşte în mai—iunie, făcând nişte flori liliachii, aşezate în ciorchine. Are numeroase rude cu care se leagă prin alcătuirea comună a florii, asemănătoare unei guri de balaur. La orchideele din ţara noastră, mai puţin papucul-doamnei (Cypripedium calceolus), deosebit la înfăţişare, floarea are în partea de sus o cască, în partea de jos o buză mai lungă sau mai scurtă, dinţată sau sfârtecată, albă sau bogat colorată şi în spate un pinten plin cu nectar. Casca adăposteşte părţile de înmulţire care sunt şi ele originale. Pistilul e format dintr-un ovar răsucit de care se prinde direct un stigmat ca o pată pufoasă şi lipicioasă. În locul staminelor se găsesc pe o linie, un fel de măciulii prinse cu un picioruş de un mic bazin (rostellum), cu ajutorul unor năsturaşi lipicioşi.
O albină se îndreaptă spre poroinic. Întâi se așază ca pe un balconaş pe buza liliachie şi iar apoi, atrasă de nectar, îşi croieşte drum spre pântecul cu suc dulce. Trecerea este strâmtă, aşa că insecta loveşte cu capul bazinaşul care, fiind foarte gingaş, se rupe aruncând cu putere ca dintr-un pistol cu aer comprimat cele două polinii. Acestea se prind de fruntea albinei cu ajutorul năsturaşilor cleioşi. Cu cele două corniţe pe frunte, insecta pătrunde în altă floare. Dacă corniţele ar sta ţepene, ele ar izbi doar poliniile florii noi, făcând cu neputinţă polenizarea. Atunci orhideea a adus o modificare corniţelor potrivită obiceiului acestei diptere. O albină are nevoie cam de o jumătate de minut ca să intre, să pompeze nectarul şi să treacă la o floare alăturată. Adaptându-se timpului folosit de insecte, planta şi-a alcătuit astfel codiţa ce leagă măciulia de năsturaş, încât să se îndoaie de două ori pe minut. Când ajung pe altă floare, după scurgerea timpului obişnuit, coarnele iau o poziţie culcată reuşind să atingă stigmatul.
Dar orchideea „a chibzuit” şi mai bine. De ce să-şi cheltuiască dintr-o singură încercare tot polenul prețios? Dacă stigmatul ar fi tot aşa de cleios ca şi măciuliile cu polen, acestea s-ar rupe de pe corniţe şi ar rămâne lipite acolo, folosind doar unei singure flori. Ca să înlăture acest neajuns, floarea fabrică două gume: una vâscoasă, care serveşte doar la agăţarea discului de capul albinei, şi alta apoasă cu care stigmatul prinde doar câteva firişoare de polen de pe măciulie, fără s-o reţie cu totul.
Nu e de mirare că Darwin a apreciat şi a împins mai departe descoperirea profesorului de latină. Perfecţiunea sistemului folosit de orchidee pentru asigurarea polenizării încrucişate şi deplina adaptare a acestuia la particularităţile insectei constituie un rezultat de necontestat al selecţiei naturale şi un preţios sprijin al tezei sale revoluţionare.

Sursa: Botanica distractivă, Ed. Tineretului, de Tudor Opriș

Realizare articol: profesor Corina Simeanu


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și cookies din motivele menționate pe pagina -> Politica de confidențialitate X

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien