Return to Poezie

Oseminte pierdute, de Tudor Arghezi

Oseminte pierdute

 

 

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.
Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, tu florile-ţi arunci.
A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi, plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?
Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.
N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba “ieri”?
La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,
Mă rog, intrând, de domnul grădinar.
Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.
Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.
I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.
Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien