Return to Istorie

Sub fanarioți

de Alexandru Vlahuță

1711/16—1821

Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda.
Cu Dimitrie Cantemir în Moldova și cu Ștefan Cantacuzino în Muntenia se încheie șirul domnilor pământeni. De aci-ncolo sultanul trimite de-a dreptul pe cine vrea el, fără să mai întrebe pe boieri, fără să mai ție socoteală de datinile țării, ori de glasul vechilor așezări. Se va amesteca din când în când și câte un român printre atâția greci, dar nu se va cunoaște dintre ei. Lucrurile s-au petrecut așa, că nici măcar nu s-a simțit zdruncinul schimbării.

Dimitrie Dimitrie CantemirCantemir domnise numai șase luni. Frica turci l-a gonit în Rusia de unde n-avea să se mai întoarcă și unde bucuros și-ar fi dus și țara de i-ar fi stat în mână. Vremile de mai târziu au dat scriitorului slava, de care domnul nu s-a putut învrednici. Ștefan Cantacuzino se lăcomise la tronul lui Brâncoveanu, mai mult de patima banilor decât de mila și dragostea țării1.

Constantin Brancoveanu

Când, bănuit de legături ascunse cu nemții, e prins de turci, dus și ucis la Țarigrad și el împreună cu tatăl său Constantin (26 mai 1716, toată țara vede în această pedeapsă o răsplată de sus, pentru cel ce-a uneltit pieirea Brâncovenilor.

image description

Șirul domnilor fanarioți în amândouă țările îl deschide Nicolae Mavrocordat: el se așează mai întâi în Moldova, pe la jumătatea lui noiembrie 1711, sărbătorit de boieri a căror limbă n-o știa, și care-s prea fericiți, că stau la masă cu fiul dragomanului turcesc, ajuns în scaunul lui Ștefan, și nici se mai întreabă de unde-i pâinea pe care-o frâng pe masa de praznic, „și foarte s-au bucurat într-acea zi toată curtea, și s-au sculat boierii de la masă, de au giucat în casa cea mare, că acolo se pusese masa…“. Apoi, după cinci ani de domnie-n țara tot mai săracă a Moldovei, pentru credința lui neclintită față de turci — de turcii stăpâni — e înaintat la scaunul mai bănos, al Munteniei, în locul lui Ștefan Cantacuzino.
Grecul deschide poarta binișor, zâmbește blând ochilor neliniștiți, netezește cu milă amestecată cu teamă fruntea celui obidit, și când vede cât de supusă și de blândă-i turma ce i s-a dat în seamă, își scoate frumușel foarfecele și s-așează pe tuns. Mai din ușor, mai cu fereală decât mulți dintre voievozii pământeni, și gândindu-se și la nevoile țării, căci era om cuminte dealtfel, stăpân patimilor lui, și foarte priceput în trebile domniei.
Așa că în limpezișul unor timpuri mai așezate, ar fi fost — cu toată firea lui de grec — un bun stăpân și oblăduitor pământului acestuia. Dar era o mânie de valuri pe-atunci, că-i de mirare cum de se mai ținură bietele noastre țări!
Se ridicase o împărăție nouă la miazănoapte. Petru cel Mare biruise la Pultava pe Carol al XII-lea, regele Suediei, își lărgise hotarele din Marea Caspică până-n Marea Baltică, și plănuia să-și mute scaunul din Moscova la Constantinopol, care trebuia, firește, să ia numele de Țarigrad — „orașul țarului“. „Războaie mari purtau întunecimi de oști peste pământul nostru, nimeni nu mai era stăpân pe lucrul lui, — la dus și la-ntors, creștini și păgâni, biruiți și biruitori, ca sălbaticii dădeau busna prin casele oamenilor, prin biserici și prin mânăstiri de jefuiau tot ce găseau, și vite și robi luau, ca dintr-o țar’ a nimănuia.
Voievozii, supuși credincioși ai padișahului, nu mai însemnau nimic. Boierii erau dezbinați: unii trăgeau spre nemți, alții spre ruși, din ce în ce mai puțini spre turci, spre care tot mai lacome se-ntindeau peste noi brațele muscalului. Și leșii ne săpau. Tătarii ne prădau mereu; și oaste nu mai aveam, și niciun viteaz nu se mai ridica să ne apere. Ne apărau doar munții — cetatea neatârnării noastre.
Trei împărății se băteau pe noi; iar când se hotărau să facă pace, rușii cereau Moldova, nemții Valahia — cârjile de aur ale bătrânei Turcii — și luptele reîncepeau.
Numele domnilor, ca și faptele lor, se amestecă în pulberea acelor lupte. Ei vin și se duc din porunca sultanului, și în bogățiile pe care le agonisesc văd viitoarele domnii, pentru ei sau pentru ai lor.
Constantin Mavrocordat, fiul celui dintâi gospodar fanariot, domnește, între anii 1730—1763, de șase ori în Muntenia și de patru ori în Moldova. Câți bani „de haram“, cum zice turcul, i-or fi trecut prin mână! Și câtă jale, câte schingiuiri și bătăi pân’ la sânge și pân’ la moarte, înfățișau banii aceia!
Domnii sunt încunjurați de greci, biserica e împănată de greci — școlile, puține câte sunt, dregătoriile, negoțul — toate cheile vieții noastre sunt în mâinile grecilor, și toate se vând: slujbele, egumeniile, strângerea birurilor, care de mult nu mai au nicio măsură — domnul însuși vinde la mezat mânăstirile domnești. Boierii și clerul se mai „chivernisesc“ ei — dar de țăran Fanarioție greu, că nu i-au mai rămas decât brațele, și nici pe acelea nu-i stăpân.
Când pacea de la Pasarovitz (1718) dă nemților Oltenia, pe care pacea de la Belgrad (1739) avea să ne-o întoarcă îndărăt, dregătorii lor, trimiși s-o ia în stăpânire, rămân umiliți de sălbăticia în care trăiesc oamenii, într-o țară așa de mândră și bogată. Corăbiile turcilor încarcă toamna tot rodul pământului.
Sub Ion Mavrocordat — cel mai lacom și mai asupritor dintre toți domnii pe care ni i-a trimis Fanarul — văcăritul ajunge să se ia de trei ori pe an, încât oamenii încep să-și ucidă vitele ca să-și mai scurteze din cele dări. De atunci o fi rămas cântecul:
Cine are patru boi
Capu-i urlă de nevoi.
Eu că n-am nici o pereche —
Pun căciula pe-o ureche!
Pe vremea asta de cumplită ananghie, își întinde Rusia mrejele ei asupra țărilor noastre. Puternică, lacomă, vicleană, ea zice că ridică spada „în numele Mântuitorului și al creștinității“, și cheamă la sânul ei, sub înalta ei ocrotire toate popoarele „drept-pravoslavnice“. Turcii înțeleg, printr-un fel de presimțire mai mult, că cel mai mare vrăjmaș al lor e muscalul, și-n ura de moarte a celor două împărății se cumpănește, pentru mai bine de-un veac, soarta țărilor române. Gospodarii acestei vremi se schimbă tot mai repede; căci tot mai mult se teme sultanul să nu-i tragă rușii în partea lor. Ei își deschid drumul la domnie de obicei prin slujba de dragoman al Porții; pe-acolo trec și puținii pământeni ce mai întrerup doar cu numele șirul domnilor fanarioți.
Turcii se încred din ce în ce mai puțin în români. Ei se tem, pe vremea asta de neastâmpăr, să nu se ridice vrun Ștefan. Vrun Mihai. Cea mai mică bănuială aduce mazilirea voievodului — uneori moartea lui. O șoaptă numai, la îngrijata Poartă, că domnul ar da rușilor ajutor pe sub mână — și pieirea lui e hotărâtă. De aceea nici nu poate fi vorba de-o gospodărie închegată. Câteva măsuri de îndreptare, ce se încearcă din când în când, țintesc mai mult la sporirea și strânsul mai ușor al dărilor, decât la buna și trainica îngrădire a țării.
Muscalii sunt neadormiți, — ei caută în toate felurile să ademenească pe români și să-i tragă-în partea lor: iscoade, călugări, negustori, iconari, ostași cu vază, cutreieră Moldova și Muntenia, ispitind, împărțind bani, făgăduind marea și sarea bieților oameni buimăciți de nevoi, ce nu mai știu nici ei pe cine să creadă, încotro s-apuce. Mulți dintre vechii noștri boieri, și mai ales preoții, văd în puternica Rusie mântuirea neamului românesc! Ei trimit împărătesei Caterina a II-a soli din amândouă țările, cu smerite cărți de închinare: „Rugători cădem la urmele prea luminatelor picioarelor voastre“…
FanarioțiO, prea blagorodnică împărătească și prea milostivă stăpână a noastră, nu ne părăsi pre noi robii Măriei voastre cei de o credință, umbrește-ne!…“. Aveau să vadă ei românii, curând după aceea, și multă vreme după aceea, cum știe să umbrească milostiva Rusie!
Începând de la 1769 și până la 1774, cât ține războiul dintre muscali și turci, țările române — pe care însuși capul bisericii lor le cheamă la jertfă, „pentru proviantul împărăteștilor oști ce au venit spre apărarea noastră“ — țările peste care-și întinde Rusia larga ei aripă ocrotitoare, sunt împresurate și jefuite cu cea mai vajnică sălbăticie de înseși aceste împărătești oștiri, care se bat — zic ele — „pentru mântuirea neamurilor creștine de sub jugul păgânului“.
Pacea de la Cuciuc-Cainargi (1774) desface Moldova și Valahia din strânsoarea ucigașă a brațelor muscălești, dă însă marii împărății creștine dreptul de a le… ocroti, de câte ori se va părea ei că sunt prea asuprite de necredincioși — un drept pe care dealtfel și-l luase ea singură de mai înainte, și-n care până și turcii văd ce se ascunde. — Austria, înțelegând că Rusia și-a retras gheara de pe deasupra, numai pentru a și-o întinde mai bine pe dedesubt, se grăbește a lua din vreme partea ei de pradă. Cu doi ani înainte se făcuse-mpărțeala Poloniei, dusă la pieire de înseși dezbinările păzitorilor ei. Austria încredințează pe turci că de halca ei ar ținea și Bucovina, o fărâmă de loc neînsemnată, pe care o ia numai pentru a îndrepta, cum a fost din vechi, „hotarul Pocuției“. Toată Moldova e un suflet ș-un strigăt în fața acestei nelegiuiri. Acolo-i Suceava și Putna cea sfântă, acolo-i cetatea de scaun și locul de veșnică odihnă al celui mai mare și mai slăvit voievod al ei. Dar cine s-audă dreptatea și cine să creadă durerea unei țări așa de mici!
Grigore Alexandru GhicaDomnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, trimite o plângere la Poartă. Austria îl pârăște că-i unealta rușilor, — iar câteva mii de galbeni încheie târgul. Într-o seară din toamna anului 1777 sosește-n Iași un pașă — Ahmed-bei. El trage la „Conacul din Beilic“, se face bolnav, spune că trece la Hotin ș-ar vrea să vorbească cu domnul, pe care-l cunoaște de la Țarigrad. Ghica vine, însoțit numai de patru slujitori pe care-I lasă afară, îl găsește-ntins pe-o sofa și-i arată, din toată inima, părerea lui de rău că-l vede bolnav. Turcul e vesel, spune glume, întreabă de una, de alta… Cum stau așa de vorbă, Ghica scoate tabachera și i-o întinde: „Bun tabac ai, zice Ahmed, dar eu am și mai bun“. Și, bătând din palme, strigă „Tabac!“. Opt ieniceri răsar ca din pământ. O luptă de câteva clipe, — unul din ieniceri e ucis, — apoi un gemăt adânc, sugrumat din cea din urmă durere, și frumosul trup al voievodului Moldovei, străpuns de lovituri mai multe decât cerea moartea, cade la picioarele „trimisului împărătesc“.
Austria, veselă și mândră de-o așa deplină biruință, putea să-și înfigă liniștea zgripțorii ei în boiul Moldovei. Sabia lui Ștefan dormea lângă brațul ce nu se mai putea ridica să-și apere pământul!
Și nu mijea o zare de lumină, în toată întunecimea aceea de vremi neîndurate.
Un vânt de stricăciune suflă peste lumea întreagă. Nu mai era cinste, nu mai era omenie. A vicleni, a fura, a ucide mișelește era o putere. Frederic cel Mare, găsind la Lipsca tiparele de bani ale polonilor, pune să toarne-n cositor o sută de milioane de fiorini, pe care-i petrece-n Polonia lui drept bani adevărați.
FanarioțiDomnii greci se azvârl asupra țărilor noastre cu lăcomia zorită a jefuitorului de călare, pe care-l ajung din urmă ceilalți flămânzi. Când cele trei împărății din jurul nostru se războiesc iar între ele, și-și vântură oștile și păcatele peste sărmanele țări fără nicio apărare, — ei se gândesc ce s-apuce mai repede, ce vicleșuguri să mai învârtească, și cum să-și aștearnă lor mai bine, și mai la adăpost.
Neculai Mavrogheni ar da foc țării pentr-o zi mai mult de domnie. El înșeală pe turci, jurându-se că ține oaste multă care se bate vitejește pentru ei: și oastea aceasta e o adunătură de tălhari, tocmită pe jaf, în fruntea căreia el însuși merge de pradă casele boierilor și sfintele lăcașuri. În toamna anului 1787, pe când erau turcii în război cu nemții și cu rușii, acest Mavrogheni sparge zidurile Mânăstirii Cozia, o jefuiește și scrie la Constantinopol că, după o luptă crâncenă, biruind pe nemți, le-a luat în sfârșit o puternică cetate-a lor, care se cheamă Cozia. — Cozia lui Mircea!
Țările române, de la care mereu se certau nemții cu rușii, când era vorba la-mpărțeală, scapă și de data asta. Pacea de la Șiștov și cea de la Iași, pun capăt, în anul 1792, „războiului sfânt“, cum îi plăcea Caterinei a II-a să-l numească. Nemții se retrag din Muntenia și rușii din Moldova, — și unii și alții se retrag de nevoie.
Un strigăt izbucnise din inima Franței, și regii pământului se cutremurară în vechile lor tronuri. Era marele strigăt al dreptății omenești, pe care-așa de demult o uitase lumea, încât înfățișarea ei care-n adevăr căpătase ceva din sălbătăcia fiarelor, o umplu de groază. Se prăbuși în flăcări și-n sânge coperișul putred al vechii clădiri feudale — popoarele, visătorii crezură că s-au năruit și zidurile. Veacul al optsprezecelea apunea în lumina de vrajă a celor mai mari speranțe ce-au încolțit vrodată în sufletul omenirii.
FanarioțiPentru țările noastre mântuirea era încă departe, și venea încet. La cârma lor se schimbă tot oamenii sultanului, foști dragomani, odrasle tot mai lacome din cele opt familii grecești2, ce, vreme de-o sută de ani, se dușmănesc între ele de la împărțirea bogățiilor acestui pământ. Și oamenii aceia nu pot înțelege nici sufletul, nici nevoile neamului nostru.
Câteva pravili, câteva îndrumări bune pe care le-au dat unii din ei, sunt rodul vremii, — ele cred din adâncul vieții noastre, cum cresc arborii din pământ, și e deajuns uneori ca domnul să nu le împiedice, pentru ca numele lui să rămâie binecuvântat poporului, deprins a vedea jaf și urgie de la cei de sus. FanarioțiSlujbele și bogățiile țării sunt pe mâinile străinilor, și boierii de baștină, mai toți, sunt încuscriți cu ei. Puținele școli ce s-au întemeiat, sunt școli grecești. În „casele mari“ nu se vorbește decât grecește. La primiri, la zile de sărbători, domnii sunt lăudați în limba grecească… Se strică oamenii, se strică sufletul țării, mai scump decât toate bogățiile pământului ei. — De bântuirile de-afară, de dușmanii luptelor fățișe, scăpau românii mai ușor, — că-mbelșugarea holdelor și hărnicia brațelor întremau țara iute, și toate se ridicau la loc în câțiva ani de liniște. Dar de „răul din casă“ — cum să te aperi, cui să te plângi, cu cine să te ajuți?
Rămasă fără oaste, țara nu se mai poate apăra nici de băntuirile Pasvangiilor3, care, sub ochii domnului, înmărmurit de groază, calcă orașele Olteniei, jefuind case și omorând oameni, ziua-n amiaza mare. Gloatele trimise de turci, ca să ne apere — să apere „grânarele de îmbelșugare ale împărăției musulmane“ — trec și ele cu ceauși cu tot în rândurile vestitului Pasvan, și pradă fără nici o teamă.
Domnii, văzând slăbirea și dărăpănarea Turciei, încep să-ncline din ce în ce mai mult spre puternica Rusie, spre „soarele care răsare“, zic ei. Ies la iveală firele vechilor, iscusitelor uneltiri muscălești. Când sultanul mazilește, în anul 1806, pe Constantin Ipsilanti, domnul Munteniei, și pe Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, rușii — ocrotitori — intră cu oaste-n amândouă țările și cer întoarcerea voievozilor în scaunele lor, căci nu se-mplinise cei șapte ani, cât era așezat acum veacul unei domnii. Poarta se supune: Mazilii își recapătă caftanul. Oștile rusești însă nu se retrag, și războiul — focul ascuns sub cenușa vremelnicilor învoieli — izbucnește iar. Luptele — hărțuieli mai mult — se trăgănează aproape cinci ani, când pe pământul nostru, când în jurul hotarelor noastre. Și-n toată vremea muscalii se fac stăpâni pe-amândouă țările: sălbăticia cu care le jefuiesc, muncile, bătăile și nelegiuirile pe care le-ndură poporul de la acești pravoslavnici creștini, întrec marginile oricărei închipuiri omenești. O ceată de bătrâni vin de se jeluiesc generalului Kutuzoff de cruzimile oștirii lui, și când îi spun cu durere de bieții români că nu le-a mai rămas nimic, nici cenușa din vatră, acesta le răspunde aspru: „le voi lăsa lor ochii spre a plânge“.
De câte ori încep tocmelile de pace, rușii cer Moldova și Valahia, de care turcii se țin cu încleștarea desperatului ce simte prăpastia sub el. Vârtejul întâmplărilor din Apus grăbește însă ruperea târgului. Napoleon cel Mare își îndreaptă spre Rusia biruitoarele-i steaguri.
În ziua de 24 mai 1812 se-ncheie pacea de la București, pace în care banii și uneltirile rușilor se arată cu mult mai tari decât armele lor.
Din trupul sărmanei Moldovei se mai rășlui o parte: Prutul — „râu blestemat“ de-atunci — se făcu paloș în mâna muscalului, și spintecă-n două mândra moșie a lui Ștefan cel Mare.
Îndată, după ridicarea oștilor împărătești, se-ncinge-n toată țara o foamete ș-o ciumă năprasnică, de mureau oamenii pe drumuri, — vestita ciumă-a lui Caragea, unul din cei mai lacomi domni ai Munteniei, despre care se spune că și-a cumpărat firmanul cu patru milioane de lei. Pentru a putea jefui în liniște, Caragea se pune bine cu boierii, ademenindu-I cu tot felul de slujbe și de îngrădiri, și statornicind prin glas de pravilă chiar — în condica lui de pravili, — ca toată povoara dărilor s-apese numai asupra norodului.
Înfricoșat el singur la urmă de jaletea țării și de vâlva bogățiilor lui, părăsește domnia și se duce să trăiască-n frumoasa Italie4.
Îi urmează Alexandru Șuțu, cu sprijinul rușilor, care de obicei costă mai scump și e mai înșelător decât al turcilor. Moldova, chip, are parte-n vremea asta de-un domn mai cu milă. În cei șapte ani împliniți (1812—1819) ai lui Scarlat Calimah, s-așează o viață mai legată și mai spornică pe bucățica de pământ ce i-au mai lăsat-o nesăturații de pământ. După acest bun gospodar de la care, între altele, rămâne țării și o înțeleaptă alcătuire de pravili, vine Mihai Șuțu, rudă cu Alexandru Șuțu din Muntenia.
Cu el, cu acești doi greci din neamul lui Șuțu, se încheie — pentru vecii vecilor — întunecosul șir al domnilor fanarioți, început cu Nicolae Mavrocodat la 1711 în Moldova, și la 1716 în Muntenia.
A fost o noapte cumplită aceea, — în istoria vieții noastre, — una din acele nopți care pregătesc moartea popoarelor bătrâne.

1 „N-au rămas episcop, rostește glasul vremilor, n-au rămas egumen, călugăr, neguțător, boieri mari și mici, care să nu fie de dânsul jăfuiți și prădați“.
2 Mavrocordat, Ghica (arbănași greci), Calimah, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Șuțu și Mavrogheni.
3 Pasvanoglu, vestitul pașă din Vidin, e un fiu de tâlhar; și-a făcut o bandă de haiduci, de răzvrătiți, și pradă olaturile turcești de pe lângă Dunăre. Se întărește-ntr-o cetate de pământ lângă Vidin, risipește cetele de poterași, ca și oastea ce vine-mpotrivă-i: sultanul, ca să-l potolească, îl face pașă. Aceasta-i mărește banda, și îndrăzneala Pasvangiilor nu mai cunoaște margini.
4 „În ce chip când se apropie de ziuă încep a cânta cocoșii, și jigăniile temându-se să nu le apuce lumina zilei prin locuri primejdioase pentru dânsele, fug de se ascund în vizunii, într-acest chip și Caragea petrecând, ca întunericul nopții în cei cinci ani trecuți ai domniei lui slobodă hiară nesățioasă, hrăpind din țară și fățiș și curmeziș și dosiș, întru al șeselea începând a se lumina de ziuă, adică a se descoperi ale lui fapte toate, se temu nu atât de mazilie, fiindcă sorocul de șapte ani ai domniei după trataturi se împlinea, cât de capul lui, căci simțise că Poarta are socoteală a-l pierde, își chivernisi scăparea vieții prin fugă din scaun la alte curți străine cu toată familia“.

Sursa: Vlahuță Alexandru – Din trecutul nostru, București, 1908


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien