Return to Istorie

Nicolae Iorga – Istoria lui Ștefan cel Mare

fragment

Cartea IV.
Luptele cu turcii

 

I. Lupta de la Podul-Înalt.

Stefan cel Mare 10Ştefan avea deci o oaste de ţărani: vreo treizeci de mii de ţărani, din Nistru – pe unde nu erau încă ruşii – în munte, din codrii Bucovinei – pe unde nu erau încă nemţii – în Dunăre. Vodă-i chemase la vânătoare de iarnă în pădurile Vasluiului şi Tutovei, şi ei veniseră făcându-şi cruce la plecare, obişnuita lor rugăciune fără cuvinte, care se ascultă în ceruri. Erau tot vânători pricepuţi şi ageri, din neam în neam; astfel, ei îşi îndepliniră sarcina cu destoinicie: mânară fiarele în hăţiş şi le uciseră.
Soliman Eunucul, beglerbegul Greciei, veni la Dunăre cu vreo 100.000 de ostaşi, în stare să se lupte cum trebuie, şi cu vreo 20.000 de ţărani creştini din Bulgaria, care deschideau drumurile şi duceau carele cu proviant. Cu dânsul se unise, poate aici, în preajma apei, amândoi feciorii lui Mihalogli, stăpânii temuţi ai acestei graniţe dunărene. Domnul muntean, bietul Laiotă, care totuşi în fundul cugetului – ca oricine din neamul său – era mai bucuros să fie cu creştinii, cu toate că nu putea fără învoirea şi sprijinul păgânilor, fu silit să-şi adune boierii şi satele, pentru a merge, cu inima frântă şi faţa acoperită de ruşine, în urma turcilor ce veneau ca să dărâme o domnie românească, să piardă o parte din poporul lui.
Dunărea se trecuse foarte lesne pe la Nicopol. Nu era nevoie de nici o corabie, căci iarna întinsese de la un mal la celălalt podu-i de gheaţă ninsă. Salahorii bulgari făcură drum larg prin zăpadă şi dreseră podurile peste râpi, bălţi şi râuri. Hrană era din destul, cât timp se străbătea pământul supus al Ţării Româneşti. Iarna se îmblânzea, tăindu-şi gerul, aşa încât şi ea se arăta priincioasă năvălitorilor.
Aşa se ajunse la Milcov. De aici însă până la adăpostul măcar al duşmanului nevăzut – undeva, în vreo pădure neagră, lângă o apă prăpăstuită – mai era drum.
Căldura desfundase drumurile, înecase ogoarele, slăbise gheaţa întinsă de asprul decembre asupra apelor. Sara şi dimineaţa, zarea se pierdea în neguri, în care se năzăreau stafii de luptători pentru turcii obosiţi, care aveau pe sufletul lor povara înfrângerii proaspete de la Scutari. După ce se trecu Siretul, râul de graniţă, pustiul se deschise pretutindeni: înaintea lor, în dreapta, în stânga; satele erau o grămadă de dărâmături; focul pus, fără părere de rău, de ţăranii plecaţi la oaste, ale căror familii erau adăpostite departe în Ţara-de-Sus, sau spre munte, nimicise căsuţele şi bordeiele. Apă nu se găsea decât în bălţile otrăvitoare. Necontenit se aşteptau care cu pâine de la munteni, căci Moldova nu voia să-şi hrănească duşmanii.
Drumul fusese ales foarte rău, numai cu gândul de a găsi mai răpede pe Ştefan, de a-l zdrobi, a-l „prinde de barbă”, cum era porunca, a supune Moldova şi a prăda apoi la răsăritul şi la apusul ei. Pe malul drept al Siretului se urca larga cale a negustorilor, care ducea la capitala ţării. Dincoace, intrai curând în ţinutul dealurilor îngrămădite, văilor înguste, râurilor cu maluri înalte, mlaştinilor făcute de ploi în adâncuri. Nenumărata mulţime frământa mocirlele câteva zile, în umezeala rece a dezgheţului, nutrită neîndestulător şi fără rânduială, hărţuită de duşmanul veşnic ascuns, care ucidea fără greş pe cercetaşi, pe vânătorii de pradă şi de hrană, pe bolnavii rămaşi în urmă şi pe cei ce rătăceau.
Lui Ştefan, care vedea cum norocul vine spre dânsul, locurile acestea îi erau bine cunoscute, în codrii Vasluiului, pe care vara îi curăţise de smârcuri, văzuse el pe tatăl său, Bogdan-vodă, strivind pe poloni, dându-li jos de pe cai căpitanii, morţi, silindu-i să părăsească pământul de pustiu şi curse al Moldovei. Nu tocmai departe de Crasna, care văzuse biruinţa de la 1450, el îşi aşeză oştile în calea turcilor.
Stătu pe drumul de negoţ: care ducea la Cetatea-Albă, pornind tot din Suceava. Duşmanii veneau de la Bârlad, trecuseră de Vaslui şi acum ei apucau spre Iaşi, unde erau curţi domneşti din timpuri mai noi. În locul unde pârâul Racovăţului se varsă în Bârlad, făcând o mlaştină între păduri, trecerea era deosebit de primejdioasă. Un pod de lemn lega cele două râpi, pod bun pentru drumeţii obişnuiţi, chiar şi pentru carele de marfă ale liovenilor, dar cu totul nepotrivit pentru a ţine greutatea cămilelor, a tunurilor, a miilor de cai, a zecilor de mii de oameni – bulucul, veşnic îngrămădit, al turcimii.
[Notă: Podul a fost refăcut din piatră de Gavril hatmanul, fratele lui Vasile-vodă Lupu, care Gavril avea moşii în ţinutul Vasluiului.]
Din desişuri, guri de tun, ca nişte ochi de mort, pândeau podul deasupra prăpastiei umede. În marginea codrului aşteptau secuii cu săbiile. Iar în fund ardeau în noaptea de ianuarie, a treia zi după Sfântul Ioan, nouăsprezece ale lunii, focurile la care se încălzeau ţăranii în cojoace, cu arcele pe umeri şi ghioagele rezemate de fagi şi stejari. Ştafetele spusese că turcii se apropie, că sunt la cel din urmă popas şi vor veni o dată cu ziua.
Se ridică atunci o dimineaţă care nu semăna cu dimineaţa roşie a înfrângerii polonilor. Acum era o dimineaţă oarbă, cu neguri groase lăsate pe lumina ei. În chiote de îndemnare şi de îndreptare, venea învălmăşala de călăreţi a beglerbegului prin glia cleioasă, tăiată de mărăcini şi de laţurile buruienilor uscate. Cei ce apucară a răzbate se suiră pe scândurile podului, grăbiţi spre moartea ce pândea în ceaţă.
Tunarii ţintiră după zgomot, din amândouă laturile drumului mare, şi podul se prăbuşi în răcnetele de spaimă şi durere pe care le înăbuşi îndată chiotul ce cutremură pădurea. Ca o ploaie deasă şi iute, ropotiră îndată săgeţile: erau aşa de mulţi duşmanii, aşa de învălmăşiţi în strâmtoarea pieirii – Termopile ale neamului nostru – încât arcaşii nu puteau greşi. Ele veneau din toate părţile, mânate de un vârtej de ură. Fuga era cu neputinţă: gloatele nebune se împingeau tot înainte, şi cei din urmă, grăbiţi să răsufle în larg, nu ştiau ce opreşte pe cei dintâi.
Groaza dădu aripi acestora. Un iureş puternic, şi poate pădurea blestemată îşi va pierde farmecul ucigaş! Strivind trupuri care făcuseră a doua oară un „pod înalt” deasupra râpei în care curgeau acum valuri roşii deasupra tinei, spahiii în haine bogate, pe cai arăpeşti se aruncară asupra izvorului săgeţilor. Secuii fură călcaţi în picioare şi se împrăştiară lăsând multe trupuri în urmă. Ei erau străini, şi fuga nu le descoperea căminurile. Ţăranii ştiau însă ce-i aşteaptă pe dânşii şi pe toţi ai lor, din neam în neam, dacă se vor clinti dintre copacii aceştia ai codrului, dacă o spărtură se va face în zidul lor de piepturi goale. Topoarele, securile, ciomegele, ghioagele bătură turbat asupra haitei lupilor; coasele începură să taie holda cruntă a picioarelor cailor turceşti. Cu cât ţinea mai mult frământarea, cu atâta amestecul se făcea mai straşnic în desişul zăpăcit al duşmanilor. Ei nu mai ştiau nici pe cine au în faţă, nici pentru ce se luptă. Sultanul nu era în mijlocul lor ca să strângă pe toţi în jurul lui şi să-i îndrepte, pe când dincolo domnul călăuzea toate mişcările. Ziua nu se limpezise încă pe deplin, când toată puterea vrăjmaşă, pedestrime, călări, salahori, tunuri, lăsă lunca sângeroasă şi fugi, cete-cete, în toate părţile.
Şi în ziua aceea de marţi, a desăvârşitei biruinţe – cea mai mare din viaţa lui Ştefan şi asupra celui mai puternic duşman – şi miercuri, şi joi, pâlcuri de vânători se ţinură în urma duşmanilor. Mlaştinile îi înghiţeau, pădurile îi prindeau în braţele lor negre, dându-i în puterea românilor, gheaţa râurilor se sfărâma, prăbuşindu-i în adâncimi. Secerişul de iarnă al trupurilor urma ziua şi noaptea.
Unii dintre învinşi avură mai mult noroc în nenorocirea lor şi nemeriră la vadul cel mai apropiat, al Obluciţei, care ducea la Isaccea, pe pământul turcesc al Dobrogei. Alţii crezură că se asigură mai bine năpustindu-se peste Siret înapoi în ţara lui Laiotă. Dar acest domn slab era necredinţa în chip de om. El ştia că în tabăra lui Ştefan se află Basarab cel Tânăr, care cercase în toamna trecută să-i smulgă domnia; el vedea că turcii nu pot răpune pe puternicul domn moldovean, el se aştepta ca ungurii din Ardeal, care primiseră cu cea mai mare bucurie vestea izbândei lui Ştefan, ca însuşi craiul Matiaş, care răspândi îndată în lumea întreagă vestea isprăvii strălucite pe care-o făcuse voievodul său moldovenesc, să se amestece îndată în afacerile răsăritene. Astfel, ca să se îmbuneze cu creştinii dimprejurul său, el lovi câteva frânturi de oaste turcească ce-i rătăceau prin ţară, privită de turci ca a lor, şi trimese unui prieten ungur un steag ca dovadă a vitejiei sale.
[Notă: Cronica lui Unrest spune că Laiotă („Wasser-Weyda” = Basarab-vodă) ar fi fost înţeles cu Ştefan. Scrisoarea din Turda pretinde că „Basarab cel Bătrân” a ieşit dintr-o cetate unde era împresurat de turci şi s-ar fi luptat contra lor. Tot Unrest spune că Laiotă a trimis trofee în Ungaria, după o luptă de la 20 ianuar.]
E drept că şi în lupta de la Podul-Înalt el pare să fi cruţat pe români, cruţându-se şi pe dânsul, adică neamestecându-se mai deloc în crâncena învălmăşală.
Din partea lui, Ştefan rămase în locul unde învinsese. El puse să i se aducă înainte prinşii, foarte mulţi la număr, care scăpaseră de moartea în luptă numai ca să găsească pe urmă una mai puţin cinstită şi mult mai dureroasă. Mulţi erau fii de oameni vestiţi şi bogaţi, aşa încât boierii lui Ştefan vorbeau de răscumpărarea lor. Dar domnul nu voi să audă de târguială pentru a da drumul acelor care-i călcase ţara în picioare şi întinseseră o mână îndrăzneaţă către cununa sa. „Dacă aveţi atâţia bani şi putere, ce-aţi căutat aici la mine?”, striga el nenorociţilor, care fură înfipţi în ţepile ce împodobiră sălbatec mlaştina cruntă. Singur fiul lui Isac-beg, din marele neam al lui Evrenos-beg, ce se luptase cu Mircea, domnul muntean, fu cruţat de această cumplită moarte.
Se făcu apoi postul de pâne şi apă care se juruise lui Dumnezeu în clipele cele grele ale aşteptării. Apoi ţăranii se împrăştiară pe la satele unde în curând mânile lor de viteji erau să trezească sămănăturile noi. Iar „Ştefan-voievod, cu mila lui Dumnezeu” – şi a nici unui om de pe pământ! – „domn al Ţării Moldovei”, stând în scaunul său din Suceava, pe care nu-l putuseră răsturna duşmanii, scria, la 25 ianuar, întregii creştinătăţi cele ce se întâmplase, cu ajutorul celui ce sprijină dreptatea, în lunca Bârladului. „Când am văzut noi aşa o oaste mare” – spune el tuturor acelor oameni vestiţi care nu prea auziseră de dânsul până atunci – „ne-am ridicat vitejeşte cu trupul nostru şi armele noastre şi le-am stătut împotrivă, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cel atotputernic, am învins straşnic pe acei duşmani ai noştri şi ai creştinătăţii întregi, şi i-am sfărâmat, şi i-am călcat în picioare.”
Mohamed al II-lea, care era acum un om bătrân şi, mai mult încă, un om îmbătrânit de gânduri prea mari şi de prea multe silinţi, fu lovit în inimă de vestea nenorocirii din Moldova. Mai multe zile în şir el nu primi pe nimeni; pregătirile sale pe apă, de care se temeau atâţia, fură deocamdată întrerupte; Ali-beg fu aruncat la închisoare ca cel cunoscător al lucrurilor româneşti, asupra căruia apăsa mai greu răspunderea celor petrecute. Văduva lui Murad, mama vitregă a sultanului, Mara, fata despotului sârbesc Gheorghe, recunoscu faţă de trimesul veneţian că aşa o înfrângere n-au mai avut să îndure turcii.
Însă cel mai mare dintre sultanii pe care-i avuse până atunci turcii, cuceritorul Constantinopolei, al Serbiei, al Bosniei, al Caramaniei, nu era dintre aceia care-şi dau înapoi mâna după ce n-au izbutit într-o lovitură dintâi. El se hotărî să meargă însuşi ca să pedepsească pe Ştefan, şi strânse în acelaşi timp o minunată flotă cu peste trei sute de corăbii, pline de azapi şi de câţiva ieniceri. La 19 mai corăbiile ridicară ancorele lor din portul capitalei turceşti, şi, peste două zile, Mohamed însuşi îşi strângea cortul pentru a merge la Adrianopol.
Acum era vremea ca toţi lăudătorii lui Ştefan să arate prin fapte că-i sunt recunoscători pentru ceea ce făcuse el în folosul creştinătăţii.
Datoria aceasta faţă de el şi faţă de dânşii toţi atingea întâi pe regele Poloniei, căruia Ştefan îi făcuse atâtea jurăminte, căruia şi acum îi închinase treizeci şi şase din steagurile culese la Podul-Înalt. Lui îi scrise deci în cuvinte mai călduroase şi mai mişcătoare, la această mare nevoie a sa cerându-i, încă din mart, 2.000 de ostaşi deprinşi şi la apărarea cetăţilor, ca să-i aşeze în Chilia şi Cetatea-Albă, de care turcii se apropiaseră pe gheaţă şi în năvălirea lor trecută. Mai voia, pe lângă aceasta, ca oastea Rusiei vecine să se adune la Nistru, ca porţile Cameniţei să-i fie şi lui deschise la o nenorocire şi ca însuşi craiul să se grăbească a-i veni în ajutor, cu toate puterile.
Mulţi dintre poloni chiar găseau că aşa se cuvine a se face. Dar măria-sa craiul Cazimir era un om greoi, care se mişca mai ales cu greu când la capătul drumului îl aştepta un adevărat război, plin de răspundere. Trecuseră două săptămâni de la plecarea lui Mohamed al II-lea din Constantinopol, şi acest trufaş ocrotitor al Moldovei, mare la vorbe şi încetinel la mişcări, era abia la Lublin. Aici stătu de la 5 iunie până la 20, şi când, peste două zile de drum, el ajunse într-un loc încă foarte depărtat de Lemberg, necum de Moldova, ce ardea de nerăbdare, i se aduse vestea că ostaşii coborâţi din corăbiile turceşti au luat, la 6 ale lunii, capitala negoţului Mării Negre întregi, Caffa, de unde aveau atâta nevoie negustorii poloni. Cazimir crezuse că a făcut totuşi ceva de folos, poftind pe sultan, printr-un polon prins în lupta de la Varna, la 1444, şi care ştia astfel turceşte, să nu cumva să se atingă de Ştefan-vodă, care stă sub aripa sa, de vultur trândav!
Să fie ungurul mai bun decât leahul, îşi zise Ştefan, în faţa căruia norul turcesc se ridica tot mai sus în văzduhul străbătut de fulgere războinice. Învinsul de la Baia era, fără îndoială, un om viteaz, un om ager, şi neamul lui Ştefan era şi neamul părintelui acestui rege! Străbunii măriei-sale ungurului Matiaş purtaseră căciulă, cămaşă de cânepă şi opinci şi tăiaseră mămăligă pe talger de lemn, ca şi învingătorii de la Podul-Înalt, sărmanii ţărani ai Moldovei! Înainte de această luptă şi în cursul ei chiar, ungurii se luptaseră alături cu oamenii lui Ştefan…
Un întâi sol, om de rând, nu ceru regelui alta decât să făgăduiască lui Ştefan un castel în care să se poată oploşi în Ardeal, dacă l-ar răzbi turcii, şi cărţi de trecere pentru trimeşii de cinste, pe care i-ar îndrepta spre dânsul. Cărţile se dădură, iar pentru cetate se lăsă hotărârea pe mai târziu. Se dădură şi porunci în secuime pentru ca moldoveanul să capete trei sute de luptători de acolo.
În mai încă, porniră spre curtea lui Matiaş craiul, care lăsase acum războiul din Silezia depărtată şi se găsea în capitala sa din Buda, trei mari boieri ai Moldovei: bătrânul Stanciul, fost pârcălab şi fruntaşul boierimii moldoveneşti, apoi Duma, fiul lui Vlaicu, deci vărul lui vodă, şi spătarul Mihai, un sfetnic mai tânăr. Ei cereau să vie cu dânşii oameni regali, cu care să se poată înţelege de-a dreptul stăpânul lor.
Dar aceştia zăboviră. În lipsa lor, Ştefan luă ultimele măsuri pentru apărarea sa. Vasluiul părându-i-se prea apropiat de duşmani, prea cunoscut acestora prin cele ce păţiseră acolo, el îşi întări tabăra la Iaşi. Când auzi că ţinta corăbiilor turceşti, pe care le călăuzea Ahmed-paşa Ştirbul, un vestit căpitan ce se luptase de curând şi în Asia, e Caffa, el trimise în Crâm pe cumnatul său Alexandru, ca să apere Mangupul cu ostaşi moldoveni. Alexandru se sui la Cetatea-Albă pe o corabie italiană, ajunse la cetatea părintească, o împresură şi o cuceri după trei zile, ucigând pe fratele său Isac, înţeles cu turcii, şi, astfel, un vechi duşman al lui Ştefan. Domnul Moldovei ar fi trimes arcaşii şi hânsarii săi şi la Caffa, unde erau destui supuşi ai săi, dacă genovezii din acest oraş, negustori fricoşi, nu s-ar fi dat înapoi înaintea legăturii pe care Ştefan li-o propunea împotriva lui Isac şi a sultanului.
Cam pe aceeaşi vreme, nişte cete de turci, care veniră în părţile Chiliei prădând, fură gonite de dregătorii domneşti de la margine, cu pierderi mari pentru năvălitori.
Dar corabia italiană ce dusese pe Alexandru se întoarse la Cetatea-Albă cu veşti rele. Ahmed-paşa se înţelesese cu tatarii; el tăiase în bucăţi numai pe moldovenii ce se găsise în cuprinsul zidurilor Caffei. Ahmed încărcase în corăbii un număr din cei mai frumoşi copii, din copilele cele mai frumoase ale italienilor de acolo, şi-i îndreptase spre Constantinopol, adică spre robie şi ruşine. El însă nu avea de gând să apuce de-a dreptul drumul spre Constantinopol: sultanul, pe care podagra-l silise a se întoarce înapoi din Adrianopol, împiedecând astfel pentru anul acesta războiul pe uscat împotriva Moldovei, i-ar fi poruncit să meargă asupra Cetăţii-Albe şi Chiliei.
Ştefan schimbă pârcălabii din Cetatea-Albă; în locul lui Luca şi Bâlcu, el puse pe Duma, un pârcălab de cinste, care lipsea tocmai pe această vreme din pârcălăbia sa primejduită, şi pe un neamţ, Lucian Hermann, Luţian Hărman, venit din Ardeal sau din Polonia, unde avea şi legături de negoţ. Chilia, care se putea apăra mai greu, având şi ziduri mai puţin tari decât cele ridicate de genovezi la Cetatea-Albă, fu dărâmată. Dar temerile lui nu scăzură prin aceste măsuri de apărare: la 20 iunie, din Iaşi, el grăbea pe solii săi la unguri să se întoarcă împreună cu trimeşii craiului şi li cerea să îndemne printr-o ştafetă grabnică pe Matiaş însuşi a veni spre Carpaţi, „cât se va putea mai răpede, zi şi noapte, cu toată puterea măriei-sale şi cu toate oştile ce i-a dat Dumnezeu, ca să nu ne lase să pierim, noi şi ţara noastră, de aceşti păgâni”. În adevăr, el aflase că Mohamed va pleca spre Dunăre şi că Ahmed-paşa se apropia cu corăbiile sale biruitoare ca să înnoiască pe pământul moldovenesc grozăviile şi prada din Caffa. Pe munteni îi socotea că sunt iarăşi supuşi cu totul turcilor, că ei îi vor intra iarăşi în ţară – „căci muntenii sunt pentru noi tocmai ca şi turcii”.
Scrisoarea lui Ştefan fu primită în ziua de 25 iunie de oamenii săi la Bistriţa; cu dânşii împreună erau Dominic, prepositul de Alba, care mai fusese trimis în Ardeal în 1473, Gaşpar de Othwan şi Mihai din Pesta, solii regelui Matiaş. Ei veniră îndată în Moldova, şi încă la 12 iulie, îndată după sosirea lor, Ştefan făcea să se scrie actul prin care el făgăduia a fi credincios craiului: dacă Matiaş va veni cu armele în Ţara Românească – în Moldova lui nu-i trebuia să vie, şi, cu amintirile sale din 1467, nici regele nu era tocmai bucuros să vadă această ţară, – pentru a se bate cu turcii, Ştefan se va alipi la dânsul cu toată oastea; tot aşa va face, dacă nu va fi împiedecat de boală, ori de un puternic duşman, şi când Matiaş va trimete cu acelaşi scop un „căpitan” al său; el va ajuta Ungaria împotriva oricui, dar nu împotriva Poloniei; Moldova nu va adăposti neprieteni ai regelui, certele de hotare se vor lămuri pe cale de judecată; negustorii îşi vor căuta în pace de trebile lor.
Solii se întoarseră îndărăt cu această hârtie. Ei găsiră pe stăpânul lui hotărât să lase deocamdată interesele ce avea în Apus, ca să se facă apărătorul creştinătăţii la marginea răsăriteană a pământurilor sale: putea el, craiul mare şi strălucit, să facă mai puţin decât acest mic domn Ştefan cu ţara lui săracă? Cu gândul la cuceririle ce era să îndeplinească în paguba sultanului bătrân şi bolnav, el iertă cu totul pe Vlad Ţepeş, căruia-i dete domnia asupra Ţării Româneşti, rămâind să şi-o câştige el, cu vitejia lui, cu agerimea lui crudă, drăcească. Aceasta o făcu el pe la mijlocul lui iunie, şi Vlad plecă îndată în Ardeal, unde-l găsim la 4 august în Arghiş şi, în toamnă, la Bălcaciu. Dar, pe urmă, Matiaş se răzgândi, şi el trimise un al patrulea sol, Nicolae, episcopul de Knin, la Basarab, care făcea toate făgăduielile, numai să fie lăsat în pace. Laiotă luă asupră-şi îndatoriri ca şi cele luate de Ştefan şi rămase domn.
La jumătatea lui august, înainte de a se afla îndreptarea către creştini a lui Laiotă, boierii lui Ştefan erau la Buda, şi Matiaş iscălea un act prin care încuviinţa domnului Moldovei cam lucrurile pe care se îndatorise a le face acesta. Şi craiul se învoia să ajute însuşi pe Ştefan, „dacă nu vom fi ţinuţi”, spune el, „de trebi mai însemnate ale crăiei noastre”. El îi deschidea un adăpost în Ardeal, de unde va putea oricând să se întoarcă, şi va fi sprijinit chiar la întors; cetatea de adăpost fu încredinţată îndată moldovenilor: era castelul Ciceului, în apropierea munţilor Maramureşului. Ştefan se va împăca în sfârşit cu Vlad, şi hotarele între cele două ţări vor fi ca pe vremea lui Mircea munteanul şi lui Alexandru cel Bun – ceea ce nu însemna că Ştefan va părăsi Chilia sau Putna, căci cea dintâi se ţinea de Moldova într-un timp când Mircea era încă în viaţă, iar cea de a doua era în mâna lui Alexandru la sfârşitul stăpânirii sale.
La această dată, Moldova scăpase de grijă, prin puterile ei singure, căci regele celălalt, Cazimir, se mulţumise a strânge o adunare la Korczyn, în ziua de 2 iulie, iar de la Matiaş nu se putea aştepta nimic până la deplina încheiere a învoielii. Ahmed-paşa se mulţămi să trimeată la Cetatea-Albă câteva corăbii, care coborâră patru tunuri mari. Românii pârcălabilor ieşiră noaptea din cetate şi năpădiră asupra turcilor cu atâta avânt, încât tunurile rămaseră pe uscat, dar cei ce le adusese căzură în apă. La Chilia pustie nu era nimic de făcut. Flota se întoarse astfel întreagă la Constantinopol pe la începutul lui august. Iar la 6 septembre Ştefan se trezea cu trimeşii lui Cazimir, doi nobili şi un canonic, care-i cerură să întărească faţă de craiul nevolnic vechile legături. Ceea ce se făcu, fireşte fără urmări, şi pentru unul, şi pentru celălalt.
Era să vie măcar regele celălalt, despre ale cărui pregătiri pe Dunăre se spuneau lucruri mari şi care trimetea pe mai multe drumuri oştile sale împotriva turcilor?
Corvinul veni în adevăr la Sabat, pe care-l încunjură multă vreme şi-l luă în sfârşit, cu toate că apărătorul era vestitul Ali-beg Mihaloglu. Cum era cam lăudăros, creştinătatea întreagă răsună de vestea acestei isprăvi de iarnă, care nici într-un chip nu se putea pune alături cu isprava de iarnă din 1475 a lui Ştefan. Dar de aici regele nu merse mai departe. O singură ceată se trimese înainte asupra oraşelor din Bosnia, în fruntea ei stăteau despotul Vuc, coborâtor al stăpânilor Serbiei, şi Tepeş al nostru, care ei vor fi cerut să li se îngăduie această pradă, pentru care Vlad chemase pe boierii săi adăpostiţi în Ardeal. La Srebrnica, unde erau minele cele mari de argint, şi în alte două locuri, cele două căpetenii făcură un război cum îl ştia Ţepeş din zilele sale de domnie românească: năvălitorii se îmbrăcară turceşte într-un rând, în altul ei încunjurară o pădure şi căzură pe la spate asupra ţăranilor înarmaţi; Vlad rupea cu mânile sale pe turci şi-i urca în ţepi ca odinioară. Când se întoarseră ei cu prada, regele era însă de mult la Buda, turcii prădaseră în februar până la Oradea, şi planul marelui război cu turcii, în care s-ar fi amestecat şi Vlad şi Ştefan, iar veneţienii ar fi plătit cheltuielile, se împrăştie ca un vis strălucitor. Veneţia trimese numai pe un secretar care să vadă ce se petrece în Moldova; papa se mulţumi a face episcop catolic al Cetăţii-Albe pe solul lui Ştefan, Petru; alţii lăudară pe luptătorul viteaz şi-l uitară a doua zi.

II. Lupta de la Războieni (Valea-Albă).

Stefan cel Mare 7În primejdiile nouă îi rămânea lui Ştefan un singur tovarăş: boierimea, şi mai ales ţăranii Moldovei. Cu ei era să lupte din nou pentru ţara lor. Şi astfel era să se dovedească adevărul spuselor solilor săi la Veneţia, care răspunseseră la îndreptăţirea că banii se dau doar regelui ungur, care e domnul lui Ştefan: „că Ştefan-vodă nu e supus întru nimic regelui Ungariei, ci domn al ţării şi poporului său”.
De data aceasta nu mai răsună lumea de vestea pregătirilor turceşti. Cazimir al Poloniei putu să se bucure în linişte de naşterea celui de-al unsprezecelea copil al său, bucurie de părinte fericit, care-l moleşi cu desăvârşire. Matiaş din Ungaria, mult mai tânăr, avu tot răgazul să se gândească la a doua căsătorie, care trebuia să-i aducă o nevastă frumoasă, împodobită cu toată creşterea bună, cu toată ştiinţa timpului şi cu o zestre de 100.000 de galbeni. Iarna trecu în cea mai deplină pace.
În primăvară, Ştefan se coborî din Suceava spre Ţara-de-Jos. În mai 1476, la 22, el se afla în Iaşi, unde stătuse atâtea zile de aşteptare dureroasă în vara anului trecut: acum îl vedem întărind unor supuşi ai săi stăpânirea peste pământul lor. Nu mai ropotesc, ca altădată, ştafete în toate părţile.
Pe această vreme Ştefan trebuia să ştie însă de pregătirile sultanului. Acesta, la care venise un om al domnului Moldovei ca să afle soarta familiei domnitoare în Mangup, ce fusese prinsă la cucerirea cetăţii în decembrie trecut, dusă la Constantinopol şi măcelărită, răspunse printr-o solie care cerea iarăşi ceea ce n-ar fi putut da decât un domn slab şi înjosit: haraciul pe cei trei ani de zile de când ţinea războiul, cetăţile de la Dunăre, prinşii din oastea beglerbegului, şi mai ales fiul lui Isac, robii genovezi care fugiseră de pe o corabie şi se coborâseră la Chilia, de unde fuseseră duşi la Suceava şi, în sfârşit, lăsarea la Constantinopol, ca ostatec, a lui Alexandru, moştenitorul coroanei moldoveneşti. Ştefan respinse aceste cereri în chipul sângeros pe care-l întrebuinţase şi faţă de obrăznicia solilor tătăreşti; el ucise pe aceea pentru care i se aruncau ameninţările şi trimise îndărăt cu ruşine pe dregătorii împărăteşti.
Mohamed al II-lea strânsese un mare număr de corăbii pe mare şi în râurile din apropierea Dunării. Beglerbegul României pornise înainte, oprindu-se la Sofia, şi la 13 mai bătrânul padişah se îndrepta şi el spre acest oraş, între albele coifuri de pâslă, tuiurile cu crai nou şi cozi de cal şi sangeacurile verzi, ce-i întovărăşeau călătoriile de cucerire şi pradă.
Toată lumea credea că el va merge asupra ungurilor ca să li răsplătească ruşinea de la Sabat şi jafurile, neomeniile din Bosnia. La Belgrad se făceau în grabă întărituri. Un trimes anume al papei venise la Buda ca să apere cu sfaturi şi anateme Ungaria de vreo năvălire a polonilor, care nu încheiase încă o pace trainică.
Din Sofia poate porni, în acelaşi timp, o oştire spre Marea Neagră sau părţile apropiate ale Dunării-de-Jos şi alta spre Sava, care despărţea pământurile mai vechi ale crăiei ungureşti de locurile de veşnice lupte ale Serbiei şi Bosniei. În stânga se desfăcură însă numai câteva cete, care dădură de lucru ungurilor de la hotare sau trecură Dunărea pe furiş, prădând în Banat şi în părţile vecine ale Ungariei. Fraţii Mihaloglu aveau şi acum grija în aceste părţi, unde de mult timp ei se deprinseseră a stăpâni.
Sultanul însuşi porni spre dreapta, şi la 22 mai el se afla la Varna, asteptând corăbiile care-i aduceau lemne pentru poduri, tunuri şi unelte de război de tot felul. Se spune că aici ar fi venit la dânsul, aducând o frumoasă şubă, împodobită cu aurituri, mărgăritare şi pietre scumpe, un trimes leşesc, care pornise încă din 1475 ca să îmbuneze inima lui faţă de Ştefan: dacă a fost în adevăr aşa, atunci trândăvia solului era deopotrivă cu încetineala stăpânului său! Oricum, un trimes al lui Cazimir se înfăţişă totuşi în tabăra întinsă a împăratului păgân, care punea să se răspundă – nu la 22, ci încă de la 19 mai – cu vorbe goale vorbelor goale. Apoi crainicii dădură semnul plecării mai departe, în marginea mării celei rele, pe care primăvara o înseninase prin zâmbetul şi dezmierdările ei.
Atunci Ştefan înţelese că lui i-a venit ceasul luptei cu moartea. De nicăieri nimeni nu se mişca pentru dânsul. Papa era deprins să dea bani numai regelui Ungariei, care se lăuda pretutindeni, muşcându-şi buzele de necaz, că Ştefan acesta, câştigătorul de biruinţe, e un căpitan al lui, un voievod supus, căruia nu i se poate da nimic de-a dreptul fără a se înjosi cinstea lui regală. Veneţienii trimeteau pe domn la preasfântul părinte din Roma, care singur are chemarea de a sprijini pe creştinii ce se află în primejdie şi apără cu sângele lor crucea lui Hristos; cât despre dânşii, bogaţii negustori îşi aduceau aminte că au dat 200 de galbeni cu împrumut oamenilor lui Ştefan veniţi în oraşul lor şi-şi îndemnau secretariul aflător în Moldova să ceară aceşti bani pentru a se hrăni acum cu dânşii. Se mai gândeau să ridice pe tatari asupra turcilor, şi astfel, fără cheltuieli, să dea un tovarăş de luptă moldoveanului.
Cazimir al Poloniei se întoarse din Prusia abia la jumătatea lui august, ca să întrebe pe magnaţii săi cum s-ar putea ajuta Moldova, ca să strângă la Cameniţa un lagăr, care prădă rău pe ţăranii şi nobilii vecini şi nu voi să se mişte până nu vor veni şi alţi ostaşi din părţi mai depărtate de margine, până nu se va pune în fruntea tuturor craiul. Matiaş, care primi pe la mijlocul lui iunie soli ai lui Ştefan, ce-i aduseră aminte de făgăduielile lui de mai dăunăzi, avea mintea numai la nuntă, la asigurarea drumurilor pentru mireasă, căreia turcii de la Marea Adriatică ar fi voit să-i taie calea; el se mai gândea doar la graniţa sârbească, spre care porniseră jefuitorii sultanului şi unde se încleşta peste câtva timp o luptă îndărătnică, la Semendria. Spre Ştefan el îndreptă numai pe ardeleni, asupra cărora era voievod acum învingătorul lui Laiotă, Ştefan Báthory: un om viteaz, dar care, ca toţi ai lui, obişnuia să vie totdeauna la sfârşit, când se culeg snopii seceraţi de altul sau se poate arunca asupra lui răspunderea pentru holdele pierdute. Şi, chiar să fi fost el altfel, ce zor aveau ticniţii saşi, secuii, ce simţiseră cât de adânc taie sabia turcească, iobagii duşi la măcel cu mintea întunecată, ce zor aveau toţi aceşti ardeleni, ce n-aveau decât grija Ardealului, ca să stea în calea urdiilor furioase?
Ştefan îşi făcu datoria, lăsând celelalte în grija lui Dumnezeu, apărătorul. Satele din Ţara-de-Jos porniră spre munte, pe când luptătorii se adunau cu cealaltă ţărănime în tabăra domnului. Târgurile se pustiiră, şi făcliile de nimicire erau ţinute gata, când duşmanul s-ar fi apropiat de dânsele. Cetăţile dunărene, spre care privea cu lăcomie sultanul, fură întărite după putinţă, şi se pare că la Chilia, unde zidurile fusese date jos în 1475, se întruchipa în grabă un gard de ţeruşi legaţi cu răchită, pe când Cetatea-Albă înălţa mândră înaltele-i ziduri vechi. Domnul se aşeză la Bârlad, cu 30.000 de ţărani şi vreo 10.000 de boieri, curteni, „viteji” şi hânsari, adică puterile ce le avuse şi în anul trecut. De aici scria el la începutul lui iunie prietenilor din Braşov în aceste cuvinte, puţine şi hotărâtoare: „Suntem în lagăr cu toată puterea noastră şi mergem asupra turcilor”.
Aceştia veneau din Dobrogea. Laiotă, care îşi întărise cetăţile şi scria la 15 april, la 9 mai şi la 14 iunie din „Cetatea Nouă”, adică Gherghiţa, merse înaintea stăpânului său cu 10.000 de oameni, care nici aceia nu erau bucuroşi de un astfel de război.
[Notă: „Castrum novum” nu înseamnă cetate reînnoită, ci, ca Gherla, în Ardeal (Ujvár), ca Smeredova, în Moldova (Novograd), o cetate făcută din nou. Dar în 1476 pentru întâia dată găsim un domn, pe Laiotă, stând obişnuit în Gherghiţa, sat din care Radu cel Frumos dase şi el un document, la 1472: trei scrisori ale lui (15 april, 9 mai, 14 iunie) sunt din „Castrum Novum”, „Novum Castrum”; una, din „die dominica în Carnis previa” (3 mart), poartă ca loc Gherghiţa, şi tot din Gherghiţa e o ultimă scrisoare din acest an, de la l august.]
Cinci poduri se întinseră peste Dunăre la vadul din Obluciţă, vechea şi vestita trecătoare.
E de crezut că Ştefan a făcut şi el ceea ce făcuse în 1462 Vlad Ţepeş, că a stat în dosul mlaştinilor malului jos, oprind cu săgeţile trecerea turcilor, care se zăbovi mult timp. Cumnatul său Şendrea, de bună samă Şendrica, fiu al lui Şandru din Dorohoi, şi vistierul Iuga îl ajutau să apere intrarea ţării sale. Abia pe la 15 iulie putură trece toţi ostaşii, jefuitorii şi salahorii sultanului, revărsându-se asupra Moldovei. Sfatul cel bun al ticălosului Laiotă nu-i lăsă data aceasta să se încurce în bălţi, râpe şi păduri, de unde-i putea pândi aşa de sigur moartea. Mulţimile Greciei şi Asiei trecură Siretul şi prinseră a se sui pe drumul cel mare al malului drept, ca Radu cel Frumos, ca Matiaş Corvinul, ca Ştefan însuşi când mergea spre Suceava ca să ia moştenirea părintelui său.
Cu câteva zile înainte, prietenii cei noi ai turcilor, tatarii, al căror han, Mengli-Ghirai, se închinase sultanului în timpul robiei sale, se aruncaseră asupra ţării, mulţi, iuţi şi cumpliţi. Apucând calea lor obişnuită de-a lungul Nistrului, ei trecură pintr-un vad de sus al apei, fără a putea să fie opriţi de slabele puteri ale pârcălabului Gangur din Orhei. Peste Prut ei răzbătură pe la Ştefăneşti, în ţinutul Botoşani, făcându-se a ţinti asupra Sucevei, unde stătea adăpostită doamna Maria. Soţia lui Ştefan fugi pe căi ascunse spre Hotin, unde se găsi în siguranţă, iar horda se învârteji asupra pământurilor de la Siret ca o vijelie de pierzare, şi plecă tot atât de repede cum venise, trăgând după dânsa robi ce nu erau să-şi mai vadă ţara înapoi, miile de robi săraci ce nu se puteau răscumpăra.
Prin ştafete de spaimă vestea aceasta sosi la domn, care trecuse şi el Siretul, nevăzut de nimeni, şi aştepta clipa în care ar putea prinde la strâmtoare, între codrii prieteni, în preajma unei ape fără pod şi fără vaduri, pe marele său duşman. Când vestea aceasta se lăţi, un strigăt de durere şi de milă străbătu rândurile ţărănimii: înaintea ochilor umezi se năzăriră casele în flăcări, holdele călcate de tropotul cailor pustiului, bătrânii, nevestele, copiii mânaţi de ştreangul tatarilor în robia de unde nu se mai întoarce nimeni. Ei nu se răzvrătiră, vitejii care răpusese turcimea în pădurea de la Vaslui, care îndurau de două luni de zile suferinţele căldurii năprasnice, hranei puţine şi rele, mersurilor pripite: se rugau numai să li se dea voie a-şi cerceta o clipă vetrele; după care, orice ar găsi, ei se vor întoarce.
Ştefan li îngădui cererea, care era aproape o osândă pentru dânsul. Vor putea sta două săptămâni, iar pe urmă-l vor căuta în codri – dacă va mai fi acolo sau undeva, pe pământ. Strângând într-un mănunchi sfânt care se închinase morţii boierimea şi curtea sa, el se înfundă tot mai adânc în văile înguste.
La 24 tabăra turcească ajunse la Roman, un oraş mort şi o cetate pustie. Laiotă mergea înainte, călăuză bună a duhului rău. Peste două zile, păgânii, duşi de un creştin ca acesta, stăteau înaintea Cetăţii Neamţului, ce-şi înălţa zidurile pe un deal rotunzit, într-un ţinut înalt, de o nespusă frumuseţe, având în fund, ca razim, Carpaţii.
Ce era să mai aştepte Ştefan, care auzea din adăpostul său vuietul mulţimii, pocnetul sineţelor şi zguduitorul cântec de nimicire al tunurilor? Ceva mai sus era Baia, şi, o dată ce trecea duşmanul de Baia, el ar fi avut până la Suceava drumul lesnicios făcut de cursul apelor limpezi.
Se aşeză deci în marginea Pârâului Alb, într-o vale strâmtă bogată în păduri bătrâne. Şi, când trecu în sfârşit sultanul, lăsând în urmă împresurătorii Cetăţii Neamţului, el se vădi prin salutul săgeţilor.
Acum era însă soarele de iulie care luminează toate ascunzătorile. Căldura curăţise bălţile, uscase râurile, care pe aici nu-şi sapă prăpăstii. Moldovenii erau puţini, şi nu dintre aceia care se lasă ucişi pe locul unde i-a aşezat domnul lor. Laiotă ştia bine ţara şi oamenii. Şi inima turcimii întregi dădea viaţă taberii duşmane: sultanul Mohamed, pentru cinstea bătrâneţelor căruia se dădea lupta.
Boierii se închinară frumos înaintea morţii şi o primiră în faţă. Pieriră astfel – bunicii lângă nepoţi, înveşmântaţi în acelaşi giulgiu de glorie – Stanciul şi fiul său Mârzea, Bodea vornicul, Paşcu, Buhtea, Ivaşcu al Hrincului, Şteful al lui Isac, Mihai spătarul, postelnicul Iuga, Dajbog, pârcălabul Neamţului, stolnicul Barsu, Ilea Huru comisul şi atâţia alţii vrednici de a fi pomeniţi în veci pentru bucuria cu care şi-au vărsat sângele gândindu-se la cei ce vor veni după ei, la noi şi la cei ce vor trăi după moartea noastră. Iar Ştefan însuşi, pe care norocul îl păstră pentru neamul nostru, vorbeşte astfel despre această nenorocire, care se poate plânge fără a ne ruşina vreodată de dânsa: „Eu şi cu Curtea mea am făcut ce mi-a stat prin putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele şi lăudat să fie numele lui!”
Ştefan nu trecu hotarul, căci nicăieri n-ar fi putut el să aştepte o primire potrivită cu numele său, de nicăieri nu s-ar fi întors cu o oaste nouă. Cei ce au spus că l-ar fi văzut într-o ospătărie la Sniatyn în Pocuţia, cu alţi pribegi, s-au înşelat: mai bucuros – dacă ar fi voit să părăsească pământul sfânt al ţării sale – putea să se odihnească în cetatea-i ardelenească, în Ciceu, unde stăteau încă de la 1475 pârcălabii săi.
Dar el nu se duse nici acolo ca să milogească în zădar de la aceea despre care ştia bine că „unii se bucură de paguba pe care i-au făcut-o lui şi ţării lui necredincioşii”. El ştia că zarea, acoperită acum de aburii calzi ai celui mai scump sânge al Moldovei, de fumul care se ridica deasupra tuturor târgurilor moldoveneşti până la Suceava şi până la Hotin, se va lumina peste puţin pentru dânsul. Pe două mari nădejdi i se răzima sufletul, pe care jalea nu-l frânsese şi nu trebuia să-l frângă, căci prin acest suflet numai putea trăi Moldova acum şi pururea. Întâi, făgăduiala cinstită a ţăranilor; boierimea înroşise cu sângele ei Valea Albă a pârâului limpede din codrii Neamţului, umbrele nemângâiate ale Sfatului domnesc plângeau, în lunca plină de trupuri, pentru biruinţa, pe care n-o putuseră câştiga, pentru pieirea desăvârşită a ţării. Dar trăiau sutele de mii de ţărani pe umerii suferitori ai cărora se răzimau, atunci ca şi acum, toate. După trecerea celor două săptămâni, în care se sărutase fruntea celor vii, se pomeniseră morţii şi se căutaseră în zădar robii, pâlcuri -pâlcuri sătenii se suiau pe poteci ştiute numai de dânşii către vodă, care era în munte şi ştia să cheme pe ai săi la dânsul. Pe când se înfiripa astfel oastea cea nouă, turcii, pe care-i lega în jurul sultanului numai frica unui duşman ce n-ar fi fost încă învins, se risipiseră pretutindeni şi, asupra cetelor răzleţe, pe care din când în când se găsea cine să le împuţineze, ca şi asupra ienicerimii supuse şi strălucitorilor spahii ai padişahului, zburau iazmele răzbunătoare ale ciumei şi foametei. Hrănită de căldurile straşnice ale lui iulie şi august, boala înghiţea pe bolnavi în ceasul în care pusese mâna pe dânşii, şi pânea se făcuse aşa de rară, încât un dărab se plătea cinci aspri.
[Notă: Asprii erau încă pe atunci bani curaţi de argint.]
Oastea biruitoare se topea ca de un blestem. Din toate părţile veneau pe urmă veşti rele. Toate cetăţile moldoveneşti se ţineau bine, şi, fără cucerirea lor, fără aşezarea turcilor în ele, la ce folosise baia de sânge din Valea Albă, la ce folosea prada din fiecare zi, rătăcirea oarbă, aşa de obosită de la o bucată de vreme, pe toate cărările Moldovei, supuse numai pe câteva săptămâni? La Suceava se putu arde numai târgul, pe care nici nu-l apăra nimeni; ghiulelele de piatră loviră în zădar, la apus, în zidurile Neamţului, la răsărit, în acele ale Hotinului, amândouă înălţate în vechi timpuri din stânca muntelui. Cinci sute de ieniceri fură prinşi lângă Chilia şi periră. Păzitorii Cetăţii-Albe se răpeziră asupra unui buluc tătăresc ce se întorcea spre casă, ducând mii de robi, îl sfărâmară şi dădură drumul bieţilor oameni, care se socoteau întorşi de pe cealaltă lume, aşa de mare li era bucuria că se vor întoarce în sfârşit acasă, unde căsuţa arsă se putea ridica din nou la venirea gospodarului din tabără.
Pe marea albastră aşteptau corăbiile cu pânze, luntrile ca să treacă înapoi pe împăratul neînvins, sau cercetau porturile muntene şi crâmlene pentru ca să aducă de acolo hrană la zecile de mii de ostaşi. Dar o straşnică vijelie de august le zgudui ca un cutremur şi deschise adâncurile tulburate pentru veşnica odihnă a corăbierilor sultanului. Tot mai mult erau răzbunaţi morţii viteji din Valea Albă.
În sfârşit, ungurii veneau. De la Neamţ, încheind, credea el, cu Ştefan, Mohamed trimisese pe Laiotă ca să prade în Ardeal. Acesta apucă prin pasul Oituzului, dar se dădu răpede înapoi, căci ca un trăsnet îi venise vestea de spaimă că se apropie, cu 30.000 de oameni, Ştefan Báthory, marele judecător al Ungariei, căpitan al oştilor crăieşti împotriva turcilor, şi cu dânsul acel care ştia să spulbere domnii şubrede, ca să cadă din văzduh asupra turcilor, să înalţe în mărirea ţepilor pe oamenii uşurateci care doreau ce nu erau în stare să apere: Vlad-vodă însuşi, Dracul, Ţepeş. Laiotă dădu repede de ştire stăpânului său, iar el se ascunse în marginea munţilor, la reşedinţa sa din Gherghiţa, unde era la întâi august, atunci când duşmanii săi – căci chemarea oştii se făcuse numai pe ziua de 24 iulie, la Turda – se clintiseră abia din Mediaş, departe, în apusul Ardealului.
Ungurii veniră întâi la Oituz, ca să împiedice năvălirea turcilor în Ardeal. Aici se găsea Báthory, în satul Breţc, la 16 august, pe când Ştefan, al cărui cuib de pândă îl găsise în sfârşit, pândea din inima muntelui. Sultanul, care se oprise la Neamţ, pe când călăreţii săi atinseseră Suceava şi Hotinul, părăsise împresurarea cetăţii, silit de nevoi şi de veştile rele, şi pornise spre vaduri. Până la sfârşitul lui august, valurile tulburi ale turcimii întregi se strecurară spre Dunăre şi mare, păstrând ca răsplată pentru atâtea osteneli, ca despăgubire pentru atâtea pierderi numai prada sărăciei noastre, care nu putea uimi pe nimeni, în urma sultanului, plecat fără ispravă, ducând cu sine, aşa cum îl adusese pe Alexandru-vodă fiul lui Petru Aron, din care voise a face un Laiotă pentru Moldova, se înălţau mândre întăriturile Chiliei şi zidurile vechi ale Cetăţii-Albe. Stăpânul adevărat al Moldovei se cobora din munte ca un nou descălecător de ţară.
Solul veneţian, Gerardo, care se oprise la Braşov, până se va potoli furtuna, putea scrie, în cele din urmă zile ale lui august, aceste cuvinte care judecă războiul lui Mohamed al II-lea în Moldova: „Sultanul a ieşit din ţară cu cetele sale fără a fi luat o singură cetate şi fără altă pagubă pentru Moldova decât prada ce a dus cu sine; iar Ştefan-vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată Domnia lui”.
Pe acelaşi timp se aduceau la Buda turcii prinşi în Serbia, cu steagurile, trâmbiţile, tobele lor, şi ei mergeau legaţi cot la cot în vederea trimeşilor creştinătăţii. Era sigur că până în primăvară sultanul nu va putea găti nici o oaste şi că fiara turcească-şi va linge numai rănile primite. Ştefan dorea din toată inima să aibă de vecin în Ţara Românească pe Vlad Ţepeş, care se mişca necontenit, stăruind, aproape şi departe, la unguri şi la moldoveni pentru aducerea sa în scaun, care ar fi pus iarăşi întreaga Dunăre în mâna creştinilor şi le-ar fi dat măcar tăria ce o aveau la 1462.
Deci la 6 septembrie Matiaş porunci ca saşii, ce se întorseseră acasă de la oaste, socotind că rostul ei e numai să mărturisească despre plecarea turcilor din Moldova, să se întoarcă înapoi în tabără pentru a pătrunde apoi prin pasuri la munteni, împotriva nenorocitului de Laiotă. La 2 octombrie, căpitanul războiului din aceste părţi, Báthory, era în Braşov şi cerea locuitorilor să-i încredinţeze, cum voieşte Craiul, câteva tunuri şi cincizeci de călăreţi. Ajutorul ce dădea Laiotă turcilor de la Semendria se aflase şi aţâţase şi mai mult furtuna asupra lui.
Îndată oastea se cobora pe plaiuri, pe când Ştefan veni spre Milcov cu câte puteri apucase a strânge. Până a nu ajunge el poate, Basarab pierdu o luptă la poalele munţilor şi se făcu nevăzut, cu boierii şi cu turcii lui, apucând în largul şesului, încă sigur pentru dânsul, spre Giurgiu. Târgoviştea fu cucerită, şi Vlad făcu să se întărească această veche capitală a lui, unde va fi văzut cu părere de rău că lipseşte livada lui iubită, a ţepelor. Bucureştii, la care se ajunse după trei zile, la 11 novembre, nu vor fi zăbovit multă vreme pe năvălitori, o dată ce stăpânul scăpase.
[Notă: Cristian pârcălabul de Târgovişte al lui Vlad arată că Bucureştii s-au luat într-o sâmbătă: sâmbăta următoare după 11 novembre e 16 ale lunii.]
Boierimea întreagă, afară de doi fruntaşi, se închina lui Vlad, care secerase atâta în rândurile ei. Ştefan şi Vlad făcură jurământ, într-o serbare înălţătoare, că-şi vor fi buni şi adevăraţi prieteni pe viaţă.
Era un bun sfârşit pentru anul cel straşnic. Dar binele nu ţinu mult, ci trecu o dată cu bucuria sărbătorilor de iarnă. Vlad nu se încredea în acei boieri cărora li făcuse atâta rău, ce nu se putea uita de azi până mâine: el ceruse şi căpătase de la Ştefan o strajă de 200 de oameni. Dar mai erau turcii de la Dunăre, de care nu putea să-l apere o mână de oameni viteji, nici agerimea şi bărbăţia lui însuşi. Greşeala cea mare fu a ungarilor, cari se întoarseră prea răpede, cu toate că nu-i chemau în Ardeal griji aşa de mari ca acelea care făcură pe Ştefan să se întoarcă îndată în Moldova. Încă de la 5 ianuar 1477, noutăţi rele pătrunsese până la Hârlău, unde petrecea domnul, îngrijindu-se zilnic de îndreptarea ţării pustiite şi prădate. El întrebă la Braşov, de unde-i venise o ştafetă, ce se mai aude despre „pricina cu fratele nostru măria-sa Vlad din Ţara Românească”. „Pricina” era foarte rea. Laiotă se întorsese cu turci mulţi, pe când Vlad nu era pregătit de luptă. El ieşi însă înaintea duşmanului său în preajma Bucureştilor: moldovenii se luptară ca nişte vrednici ostaşi ai lui Ştefan şi-şi vărsară sângele cu aceeaşi credinţă ca şi boierii de la Valea Albă. Din două sute rămaseră, scrie cu mândrie, domnul lor, numai zece. Iar Vlad pieri cu dânşii, ca

Sursa: Istoria lui Stefan cel Mare de Nicolae Iorga, Editura Minerva, 1904


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien