Return to Istorie

Mihai Viteazul

de Alexandru Vlahuță

Mihai Viteazul 2În anul 1593 Mihai, fiul lui Pătrașcu cel Bun, e Ban al Craiovei. Oltenii îl iubesc pentru vrednicia și dreptatea lui. Bătrânii își zic oftând: „Așa domn să aibă țară…“.
Domn e Alexandru cel Rău, care, neliniștit de vâlva marelui Ban, îi hotărăște pieirea. Mihai simte și pleacă la Constantinopol, unde avea sprijin pe fratele mamei lui, pe puternicul Iani Cantacuzino. Dar îl prind pe drum armășeii lui vodă și-l aduc la București, unde hainul domn îl osândește la moarte. Trecând spre locul de osândă, pe lângă Biserica
Albă și fiind ceasul de liturghie, se roagă el de păzitori să-l lese o clipă înlăuntru să-și facă cea din urmă cruce, și îngăduindu-i-se aceasta, cu multă credință pășește înaintea altarului, și-ngenunchind se-nchină și făgăduiește-n cugetul lui că, dacă prin vreo minune dumnezeiască va scăpa, să ridice o mănăstire chiar pe locul acela1. Minunea s-a făcut. Călăul, când să dea lovitura morții, înfiorat de liniștea măreață și de bărbăteasca frumusețe a osânditului, aruncă iataganul și fuge. Mulțimea vede un semn de sus în această întâmplare. Ea cere, strigă iertarea nevinovatului; și glasul poporului — e glasul lui Dumnezeu.
Scăpat astfel, Mihai trece-n Ardeal, capătă scrisori de la prințul Sigismund Batori, se duce la Stambul unde, cu banii și stăruințele unchiului Iani, se face domn. În ziua de 8 septembrie 1593, un ceauș ridică de pe scaun pe mazilitul Alexandru. În largul mării, poate că se vor fi întâlnit cele două corăbii, care purtau destinele Țării Românești, tot atât de zbuciumate ca și valurile pe care se legănau.
Noul domn era prea mândru pentru a nu simți apăsarea unei coroane împovărate de atâtea datorii și prea mult își iubea neamul și țara, pentru a se lăsa adormit de sclipirea deșartă și spuma de mulțumiri copilărești pe care le poate da o domnie.
Pentru el steagul și sabia pe care le primesc din mâna sultanului Murat al III-lea nu erau încă semne ale puterii; și cum puteau fi, câtă vreme turcii se purtau poruncitori prin satele și târgurile stăpânirii lui, iar el era ținut să apere și să ajute pe dușmani și pe asupritorii poporului lui! Alta era puterea pe care o vroia el. — Răsări-va cândva puterea aceea? — Binecuvânta-va Dumnezeu steagul și sabia acestei domnii?
Toți așteptau. Era în aer liniștea aceea întunecată, apăsătoare, pe care-o trimit înainte furtunile cele mari. O minune, un mântuitor cu mintea sau cu sabia, un făcător de dreptate trebuia să vie. Pentru noi, pentru întreaga lume creștină, pentru noi mai ales, trebuia să vie.
Sultanul se uita peste noroade-ngenuncheate până-n hotarele Împărăției Germane. Unguri aveau în Buda un pașă, cu putere de rege. Ardealul avea pe Sigismund Batori, tânăr fără voință, care domnea-n Alba-Iulia cu întărirea și sub ascultarea sultanului.
Polonii păzeau față de turci o pace pe care frica o prefăcuse-n supunere. Românii nu mai aveau acum de dat păgânilor decât viața doar. — Împăratul de la Praga, Rudolf al II-lea, spre care-și îndreptau privirea milioane de creștini asupriți, nu era omul așteptării lor. El își visa un tron de aur la Constantinopol, și nu făcea nimic pentru a-și apăra Viena spre care venea ca un zmeu, împrăștiind moarte și pustiu în juru-i, războinicul vremii, îngrozitorul Sinan-Pașa. Anul 1593 se sfârșește-n sânge. Mihai cată-n roșeața acelui asfințit semnele zilei de mâine.
Puterea năvălitoare a turcilor înfricoșase Europa. Iarna s-a petrecut în planuri. Se vorbea de-o nouă cruciadă, la care Papa de la Roma și împăratul Germaniei chemau de zor pe cei trei domni ai Carpaților: Mihai, Aron și Sigismund. Solii Apusului se-ncrucișau cu soli de la Răsărit. Domnul Munteniei, pe tăcutele, își făcea oaste. Al Moldovei, căreia sprijin împotriva tătarilor ce vin asupră-i, — al Ardealului sta la tocmeală, cătând să tragă foloase cât mai mari din grijile și nevoile celorlalți. Polonii, chemați și ei, se temeau să rupă cu turcii. Cazacii, doriți de luptă, și de pradă, așteptau cu șelele pe cai, porunca împăratului Rudolf.
Primăvara dezvălea câmpiile și gândurile oamenilor. Mihai se sfătuise cu țara, fel și chip se socotise, — altă cale nu era decât lupta, lupta desperării, lupta celei din urmă scrâșniri a celui ce-i prins în încleștarea morții și nu vrea să moară. Vara usca drumurile oardelor pustiitoare. În iulie, Mihai luă înțelegere cu Aron-Vodă, peste capul căruia trecuse-o năvală de tătari, și cu Sigismund, care-și precupețea ajutorul.
Toamna avea s-aducă roadele atâtor frământări. S-apropia vadeaua haraciului, peșcheșurilor, cu mult mai mari decât haraciul, și datoriilor de tot felul, vechi și noi, care erau așa de multe că, după cum se spunea atunci, „de s-ar fi vândut toți copii și toți oamenii din țară, nu le-ar fi putut plăti toate…“ strângea funia la steajer. Sigismund ceru lui Mihai închinarea lui ș-a țării. Vreme de stat pe gânduri nu mai încăpea: Mihai se legă — va ști el să se dezlege… când își va vedea țara scăpată de turci. — Și la sfârșitul lui octombrie primul din Ardeal două mii de călăreți. Tocmai atâția primise și celălalt mare viteaz, după închinarea de la Colomeea.
Planul era făcut și toate erau din vreme puse la cale. În dimineața zilei de 3 noiembrie, zi mare în zbuciumata istorie a neamului nostru, toți creditorii veniți de la Constantinopol se-nghesuiau în curtea vistieriei, unde-i chemase domnul ca să le plătească. Erau turci, erau greci, erau jidovi — ochi acomi, ochi sclipitori de nesațul hanului, era fierbere, și zarvă de limbi amestecate, și tremur de mâini ce se ridicau, fluturând în aer sineturi și socoteli nerăfuite de ani îndelungați, — căci domnii noi plăteau și datoriile rămase de la înaintașii lor.


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și cookies din motivele menționate pe pagina -> Politica de confidențialitate X

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien