Return to Bloguri

Întoarcerea

 

                                “Trebuie să fac această călătorie…”
Era inutil să opresc gândul, să-l închid în mintea mea, trebuia să mă întorc ACOLO unde învăţasem să respect toate misterele vieţii şi unde am înţeles că toţi ne naştem pentru a avea o misiune pe pământ.

Treceam printre munţi şi câmpii, lumina parcă mă asfixia, îmi inunda tot corpul; ştiam că am greşit lăsându-l acolo în căsuţa „cherchelită” – cum îi plăcea să spună – stropită de fiecare strănut al mării.
Am închis ochii şi am implorat amintirile să-mi umple golul din inima pietrificată. Din când în când şuieratul trenului, liantul care făcea legătura cu realitatea, mă aducea înapoi, acolo, într-un compartiment de clasa a doua iar mirosul bolnav şi rânced mă ameţea.
De ce am plecat?
Poate pentru că simţeam în fiecare dimineaţă dinţii dureroşi ai unei noi zile; vedeam tristeţea în ochii lui, corpul vlăguit de boală şi ştiam că sunt neputincioasă.
În anii care au trecut am înţeles că EL avea misiunea lui pe pământ, iar eu trebuia să caut. Să caut…

Părul sau albit de zăpezile anilor, chipul obosit, cernit de umbrele bătrâne ale vieţii, obrazul livid, ochii cercănaţi, cuminţi m-au urmărit în toţi aceşti ani. Când am plecat din casa părintească, cerul plângea… Ploaia tristă îmi mângâia obrajii, iar tata repeta “Nu pleca!”. Şi totuşi voci ruginite mă chemau într-o altă viaţă, spirituală!! Zâmbesc trist şi mă uit în jurul meu, la cele trei suflete de lângă mine, din compartiment. Oare înţeleg ce este în sufletul meu?

Înţeleg lipsa spiritului şi al poeziei din existenţa mea? Înţeleg vidul ce distruge întreaga mea fiinţă? Am încercat să scriu mult în acest timp, să mă eliberez de demonii trecutului de greşelile ignorate şi estompate de rutina vieţii.
M-am ridicat şi m-am apropiat de geam; imagini dezlănţuite înnodate la întâmplare se întreceau haotic cu gândurile aspre ce respirau odată cu mine.
Am zărit marea. Am deschis geamul iar vântul a măturat totul. Vroiam să păstrez doar amintirile mărunte dar vântul parcă m-a eliberat încet de reflexia tuturor clipelor blocate în trecut.
Am văzut gara. Priviri rătăcite se intersectau în spaţiul mohorât al unei zile de toamnă palidă. Un vânt aromat venit dinspre mare rătăcea printre trupurile tăcute, obosite după o monotonă călătorie ce căutau cu speranţă alte trupuri.
Am căutat cu privirea chipul sfânt care a fost alături de mine în fiecare clipă istovită, în fiecare seară goală, care m-a chemat fără cuvinte în lumea inocentă, în palatul liniştit al copilăriei mele. Printre şoaptele enigmatice aduse de mare mi-am auzit numele. Mulţimea anonimă şi-a încetat mişcarea ritmată din jurul meu, totul fiind metamorfozat în stâncă; într-o stâncă mută pe care marea disperată o izbeşte crud. În tot acest vis doar o siluetă a rămas reală…
M-am întors!!
Tata îmi mângâia blând părul iar ochii săi umbriţi trimiteau spre mine gânduri întrebătoare. Eram acasă iar realitatea se contura în jurul meu, stânca se năruia, fiinţele ciudate îşi însuşeau forma completă, zgomote incerte deveneau clare. Eram alături de el; călătoria spre umbrele copilăriei, spre tatăl meu se oprise. Respiram linişte, încredere, fericire; aşteptam o altă zi în care cuvinte pasionate să se lege în idei creatoare şi o altă carte unică să fie aripă întinsă către voi, cititorii mei.

Deea


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și cookies din motivele menționate pe pagina -> Politica de confidențialitate X

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien