Return to Bloguri

Întâmplare din viața unei profesoare

Stătea neclintită, în fotoliu, cu gândul pierdut în noianul amintirilor, cu privirea goală, puțin tristă. Chipuri șterse și figuri bine conturate se perindau prin fața ochilor ei. Afară cobora înserarea și prin geamul puțin aburit, abia se zărea, în depărtare, pădurea. Peste pădure se ridica ceața, asemenea unui fum cenușiu, creând impresia că norii întind mâna spre pădure.

Privi la ceas și observă cu mirare, că se scursese mai bine de o oră, de când nu făcuse o mișcare.

Deodată, un zâmbet care îi lumină întreaga față, se ivi pe buzele ei frumos conturate. Își încleștă buzele, împotriva zâmbetului, care fără voie, tinde să străpungă poarta buzelor și pentru o clipă, retrăi acea întâmplare plăcută, care n-avea, niciodată, să se mai șteargă din memoria ei.

Revăzu ochii vioi ai copilului de care cu mulți ani în urmă se legase și pe care, continua să-l iubească, ca pe propriul ei copil.

Îl îndrăgise de la prima oră, îl urmărise lecție de lecție, îi admirase atenția cu care-i sorbea fiecare cuvânt, fiecare explicație. Când profesoara explica, el sorbea cu toate simțurile, cuvânt cu cuvânt, precum absorb rădăcinile plantelor apa, într-o vară secetoasă. De povestit, povestea curgător, parcă citind.

Era ordonat, potolit, nu-și permitea să facă greșeli dar nu admitea nici altora să greșească.

Într-o zi veni târziu la oră și fără a spune un cuvânt, legănându-se ca un tufiș în bătaia vântului, cu privirea tristă, ștearsă, se îndreptă spre banca lui.

– Ce s-a întâmplat cu tine Dănuț? De ce ai întârziat?

– …Nimic… veni, trist și cu întârziere, răspunsul copilului.

Profesoara a fost neliniștită. Abia a așteptat ultimul clopoțel și cu înduioșătoare naivitate l-a urmărit.

A plecat singur de la școală și a luat-o pe o stradă puțin umblată, liniștită.

Mergea dus pe gânduri și abia avu o tresărire când mâna profesoarei atinse umărul lui.

– De ce ați venit după mine? au fost primele cuvinte.

O minciună ar fi fost de prisos în această situație.

– Am vrut să stăm puțin de vorbă. Faptul că ai întârziat, privirea ta tristă, m-au neliniștit. Poate vrei să-mi spui ce ți s-a întâmplat. Poate ai nevoie de un sfat…

Revedea și acum agitația ochilor lui.

– Și alți elevi au întârziat, și nu i-ați urmărit. Eu n-am voie să întârzii? N-am voie să fiu trist? Ce aveți cu mine? Lăsați-mă singur!

– Liniștește-te Dănuț! N-am vrut să te supăr. Am crezut că pot să-ți fiu de folos.

– Nimeni nu-mi poate fi de folos. Vă rog să mă lăsați singur.

Nu era în firea lui să fie obraznic și această comportare a mărit neliniștea profesoarei.

Își amintea bine cum întorcându-se acasă luase din raft o carte de Al. Dumas (nu-și amintea numele cărții) și fără să fi pus nimic în gură începuse să citească. Cuvintele alergau prin fața ochilor dar nu reușea să-și formeze o idee clară despre cele citite. Nici nu dorea acest lucru.

S-a scurs în felul acesta mai mult de-o oră. Un sunet tremurat al soneriei a trezit-o la realitate. În spatele ușii stătea Dănuț cu ochii plini de lacrimi.

L-a sărutate pe ochii înlăcrimați.

– Vă rog sa mă iertați. A spus el printre lacrimi. Ați fost atât de bună… și eu … Cum am putut să vă răspund atât de urât. Sunt tare trist. Și a început să plângă în hohot.

L-am târât, fără ca el să-și dea seama, în cameră l-am așezat pe scaun și am așteptat să se liniștească.

– Mă plimbam ieri cu bicicleta, a început el fără să-l fi întrebat. Era soare și frumos. Parcurile erau pline de copii. Se jucau în fel și chip. Trăiau jocurile lor. În lumea lor fericită nu încăpeau decât ei și jocurile lor. Mă oprisem să-i privesc. Deodată o minge a fugit în stradă. Doi copii, să fi avut cinci anișori au zbughit-o după minge. Nici nu mi-am dat seama când am prins unul dintre ei și l-am tras pe trotuar. Când m-am întors însă, celălalt, zăcea leșinat. O mașină venise în goană și îl izbise de trotuar. Și eu eram acolo. Și n-am reușit să-l salvez. De ce… De ce… Îl văd în fața ochilor. Nu pot să am liniște. Și mama lui… vai cum se zbătea.

– Și a murit copilul?

– Nu a fost transportat la spital.

– Hai de grabă să-l vedem.

Speram să nu fie prea grav. N-am vorbit tot drumul. La spital am aflat că băiețelul era în afara pericolului. Dănuț a oftat ușurat. Mi-a sărit de gât și m-a îmbrățișat. Uitase că era în fața unei profesoare. Când și-a dat seama s-a retras rușinat. Am rămas prieteni. Acum e inginer petrolist. A fost în multe țări trimis. Mi-a adus o amintire. Are un băiețel de vârsta copilului salvat de dânsul. De câtva timp n-a mai dat semne de viață. Ce s-o fi întâmplat. Sunetul soneriei întrerupse firul gândurilor. Era Dănuț. Venise s-o vadă pe bătrâna lui profesoară.

NeMirea.


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien