Slide 1
Slide 2
Slide 3
Slide 4
Slide 5
Slide 6
Slide 7
Slide 8
Slide 9
Slide 10
Slide 11

Return to Personalități…

George Enescu şi Maria Cantacuzino

 
 

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „ANTIM IVIREANUL” VÂLCEA

Biroul „Informare bibliografică şi documentară”

Colecţia

PERSONALITĂŢI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ÎN TRECERE PRIN VÂLCEA

George ENESCU şi Maria CANTACUZINO

Nr. 10

2012

Motto: “…Când suntem copii, părinţii ne dau un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii buni ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării – toate sunt de formă rotundă – dar jucării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur…”

George EnescuGeorge Enescu – Amintiri

„Seara, în jurul orei 21, erau la Călimăneşti, unde au tras la celebrul hotel „Napoleon III”, fiindcă, chiar în acel imobil, se cazase cândva împăratul francez, venit pentru apele tămăduitoare de la Căciulata. Hotărâseră de la Bucureşti, la dorinţa Marucăi, să-şi continue drumul, dacă tot merg la Argeş, spre Valera Oltului, în gând, ea dorind, de fapt, să ajungă la crucea ridicară pe locul unde a murit Mihai, să depună o coroană şi să vorbească, la Schitul Cornet, pentru o slujbă de pomenire, dacă se poate pe loc, dacă nu, pentru a doua zi, ei întorcându-se la Călimăneşti, de fapt la Cozia, să cazeze acolo la mănăstire. Aşa s-a şi întâmplat. A doua zi au pornit spre schitul Cornetu – ctitorie a vel-vornicului Mareş Băjescu – unde s-a desfăşurat parastasul. Ce stranie coincidenţă – şi-a zis Maruca, dându-şi seama că trecuseră exact zece ani de la moartea atât de năprasnică a soţului ei, prinţul Mihai Cantacuzino, de care îşi făcea vină, în clipele acelea de gândire intimă asupra sufletului. La ieşirea din Călimăneşti, se uitase atent să vadă căsuţa în care îl găsise mort, dar nu mai era decât gardul părăginit şi curtea cu bălării.

Măicuţele au cântat frumos, uitându-se discret, dar nu mai puţin curioase la prinţesa aceasta cu faţa aproape invizibilă din cauza voaletei de pe partea dreaptă a capului, care masca cicatricea rămasă de la arsură, oricât se farda. Povestea crucii mari de-acolo, de lângă schit, o cunoşteau toţi din zonă, şi de la oameni sau de la maicile mai bătrâne o aflaseră şi cele tinere, sigur, nu în detaliile aventurii, ci doar că domnul acela mare era cu două femei, când a murit, şi că una din ele conducea maşina, dar nu ştiu cum sărise cu ea în prăpastie. Câte nu se întâmplă în lumea asta şi uite că doamna aceasta, care e cu adevărat femeia lui, a venit să-l pomenească. Iar bărbatul acesta ce-o însoţeşte, cine-o fi?………E frumos şi distins, însă foarte tăcut şi trist.

Cât pare de incredibil, nici una dintre persoanele de faţă nu l-a recunoscut pe renumitul compozitor George Enescu, a cărui poză era şi-n manualele de şcoală. Doar preotul foarte bătrân, care slujise la altar, la sfârşit, când Enescu a lăsat pe masa din faţa iconostasului o sumă de bani, chiar lângă tipsia cu coliva de pomenire, preotul nu s-a putut abţine când a fost miruit şi l-a întrebat încet:

– Nu vă supăraţi, domnule, dacă cumva vă confund: nu sunteţi marele compozitor George Enescu?

– Cum să mă supăr, părinte, dacă tocmai eu sunt acela? Sigur, nu ştiu cât de mare – a zis Enescu şi-a zâmbit luminos.

– Apoi, domnule Enescu, păi cum să treceţi aşa pe la noi şi să nu ne daţi voie să vă primim cum se cuvine şi să ne povestiţi de prin lumea în care umblaţi, că multe trebuie să ştiţi. Asta dacă nu vă este cu grabă şi ne puteţi onora cu un popas, sigur după ce mergem la cruce să puneţi coroana şi să sfinţim cu agheasmă.

– Zăbovim, părinte, că tocmai venim de la înmormântarea reginei Maria la Argeş. Soţia mea, prinţesa Cantacuzino, a fost prietenă bună cu regina.

– Aşa, domnule Enescu, aşa, ce regină mare am pierdut! Am săvârşit şi noi aici o slujbă de pomenire, cum făcurăm şi-acum, şi ne-am rugat cu dragoste multă pentru odihna sufletului ei dăruit ţării noastre. Şi-aşa s-a făcut în toate bisericile din ţară şi clopotele au tras de câte trei ori pe zi, cât a durat trecerea ei din viaţă-n moarte. Să ne povestiţi şi nouă cum a fost acolo la Bucureşti. Ei, cuvioaselor măicuţe, ştiţi cine e în faţa noastră?

– Compozitorul George Enescu! a zis sfios o măicuţă tânără, de-acolo din grup. Doar are portretul pe perete la şcoală în Ţuţuleşti. L-am văzut eu.

Foarte isteţ vorbise fetişoara aceea, ca o păpuşă, îmbrăcată în haină monahală de ucenică şi pentru aceasta toate surorile de monahie au privit-o cu simpatie şi-au adus-o în faţă. Enescu s-a apropiat de ea voios şi i-a zis:

– Sigur, sunt chiar eu acolo pe perete la şcoală?

– Sigur – a sărit fata – exact cum sunteţi cu părul căzut pe frunte, chiar aşa!

– Atunci, va trebui să mergem să vedem şi noi şi-acolo să vă cânt. Găsim noi o vioară la cineva.

– Păi, are maica stareţă, că şi dânsa cântă. Nu ne cântă şi nouă după vecernie? a zis tot fătuca aceea cu ochii ca două boabe de piper, jucând în faţa îmbujorată.

S-au dus la cruce cu coroana, cu coliva, cu preotul şi tot soborul de maici al mănăstirii. Maruca a îngenuncheat pe iarbă, dar repede cineva i-a adus o perniţă şi i-a pus-o sub genunchi, şi-n timp ce preotul şi grupul de maici îşi spuneau cântările, ea a citit pe îndelete cuvintele încrustate pe trunchiul principal al crucii mari din piatră de Albeşti, retrăind într-un film fulgerător toţi cei 30 de ani trăiţi cu acest om care a iubit-o totuşi, aşa cum a ştiut el. În acelaşi timp cu scenele vieţii trăite împreună, cu ochii în lacrimi, citea şoptit cuvintele: Ridicatu-s-a această cruce pe locul unde s-a săvârşit din viaţă la 25 august 1928 de moarte năprasnică Mihail G. Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, prim-ministru coborâtor prin Constantin Postelnicu şi Dimitrie din neamul împărătesc al Cantacuzinilor, născut în Bucureşti la 30 martie 1867, magistrat primar al capitalei în decembrie 1904 la anul 1907.

Apoi s-a ridicat, şi-a luat periniţa şi-a mers în spatele crucii şi-a îngenuncheat, după care a citit şi textul de-acolo, ca pe o pomenire. Nu-l mai ştia exact, textul – măcar că a fost de faţă când s-a pus crucea, pe la jumătatea lui septembrie a aceluiaşi an – de aceea îl citea pe îndelete, reluând cuvintele, pentru a nu le mai uita: S-a ales de nouă ori în sfatul ţării ca deputat şi senator, de trei ori ministru al dreptăţii între 1910-1918 a luat parte la cârmuirile ce au dat ţării în 1913 graniţa Dobrogei, iar în 1916-1918 hotarele României mari moştenitor al unor întinse moşii, a înţeles nevoile timpului şi prin sprijinul ce l-a dat în 1917 marilor reforme sociale a fost pildă de abnegaţiune şi de înaltă prevedere politică fiind pururea vrednic de chemarea neamului său şi de zilele mari ce le-a trăit.

Nu-şi aducea aminte cine a compus textul, oricum, acolo în staff-ul partidului lui, probabil Gheorghe Brătianu, istoricul, deşi ea rămăsese în cap cu ideea că textul a fost compus de marele Iorga. Aşa i se fixase şi nu căutase să şi-o schimbe. Mai acuzabil i se părea că de când fusese pusă crucea, adică de zece ani, n-a mai venit niciodată în acest loc, nici ea, nici copiii. Sau ei vor fi fost, dar nu i-au spus ei. Doar de sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil au mers la capela de la Bellu şi-apoi la cavou pentru pomenire. În fiecare an, sigur, ea repudiată de aproape toţi Cantacuzinii, iar de cumnată, de Alexandra, chiar blasfemiată.

Dar acum, parcă toate au trecut în timpul acela etern, cum aşa i se pare că a păşit spre acel timp şi Maria, regina de curând înmormântată. Trăia o stare de totală eliberare de toată viaţa ei de până acum. Se uita la pădurile argintate de soarele zilei, urcând până spre vârfurile munţilor, la toată deschiderea văii Oltului, şi la crucea mare înfiptă aici, şi ea integrată eternului loc şi eternului timp. S-a întrerupt din gânduri doar când Enescu a venit şi-a prins-o de braţ pentru a veni la tipsia cu colivă pentru veşnica pomenire. Însăşi cântarea, foarte frumos rostită de maici şi preot, n-a schimbat lumina aceea nouă din sufletul ei. Nici lacrimile ce-i picurau pe mâini, nu le simţea ca fiind ale unei dureri prezente, ci ale unei eliberări pe care o aştepta de mult, ale ieşirii dintr-o negură în care se cufundase să piară.

Cu eliberarea ce i se aşezase profund în suflet, toată amiaza şi-apoi până seara, a fost voioasă şi foarte apropiată cu toţi, mai ales cu măicuţele, părând dornică s-o cunoască pe fiecare şi să-i afle povestea vieţii. Cele mai multe veniseră aici pentru a despovăra familiile numeroase, dar erau şi cele lovite de răutatea fără margini a unor oameni, două chiar scăpate de îngerul păzitor tocmai când voiau să se omoare. Câteva erau licenţiate şi alesesără drumul mănăstirii la câţiva ani după ce se izbiseră de vâltorile lumii. Toate aceste informaţii, sigur, nu intrând în amănunte, le-a dat stareţa, o femeie la şaizeci de ani, distinsă, licenţiată în Litere la Bucureşti, de loc dobrogeancă. Le-a spus că ţine tot felul de lecţii cu măicuţele tinere, iar pe unele chiar le învaţă să scrie şi să citească, fiind venite de la ţară, de prin toate colţurile ţării, mai ales din Moldova şi din Maramureş. De fapt, încearcă să le facă viaţa plăcută, să înveţe unele meserii, să fie ca la şcoală. Le duce pe rând şi-n excursii, le încredinţează diferite răspunderi, iar pe cele mai instruite, să predea în şcolile din zonă şi la alte mănăstiri, unde nu sunt cu pregătire. S-a întâmplat ca unele să rămână acolo la mănăstirile unde au predat – de exemplu la Mănăstirea dintr-un Lemn. S-a întâmplat – cazuri mai rare – ca unele să ceară dezlegare de întoarcere în viaţa laică. Ea, ca stareţă, le-a dat-o, dar s-a întâmplat ca după o vreme să vină şi să ceară să fie reprimite. Şi aşa mai departe, o mănăstire e un mic univers uman. Pentru a trăi în el, trebuie să-l faci plăcut, interesant, chiar dorit.

Stareţa le vorbise cu însufleţire despre schitul ei, lăsându-i să înţeleagă că forma aceasta de viaţă nu e o fugă de lume, ci un mod de înţelegere a ei, de acceptare şi de a-i fi de folos. Copiii din satele din împrejurimi le erau în atenţie, şi pentru cei săraci înfiinţaseră o cantină şi-un cămin. De acestea se ocupau cel mai mult şi de aceea aveau foarte mult de lucru la grădină, la creşterea păsărilor, a oilor şi caprelor, pentru alimente. Cu alte cuvinte, munca le e darul cel mai scump şi cu aceasta îşi liniştesc sufletul, şi chiar şi patimile, a accentuat maica stareţă surâzând, cum că nici ea n-a fost scutită de ele.


Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

Folosim și noi cookies Read More pentru a ne asigura că îți putem oferi cea mai bună experiență. Dacă vei continua să utilizezi site-ul considerăm că îți asumi și faptul că te vei bucura de el în continuare. Ok

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien